A little dark, a little creepy. Cristos a înviat, dragilor, iertaţi absenţa, dar family comes first. Deşi pare o cetate fortificată, ceea ce vedeţi în imagini este o biserică ortodoxă. Sfinţită, cu tot tacâmul, şi în care se ţin slujbe. E biserica de la Densuş, una dintre cele mai misterioase clădiri în care am pus vreodată piciorul. Iar ca tacâmul să fie complet, am vizitat-o şi în noaptea de Înviere.
Un cer senin şi înstelat cum demult nu am mai văzut. Anticameră pentru gerul care promitea să se instaleze şi să testeze abnegaţia credincioşilor. Din vale, biserica seamănă cu o stafie. Luminată lugubru, e vizibilă de la câţiva kilometri distanţă. Şi este cu adevărat spectaculoasă. În jurul bisericii de la Densuş s-au creat nenumărate legende, cele mai multe în jurul picturilor sfinţilor de pe pereţii bisericii. E singura biserică din România, dacă nu chiar din lume, în care sfinţii din imagini au ochii scoşi. Mână de păgâni, s-ar spune. Chiar aşa. Turcii şi tătarii călcau constant biserica din Densuş. Iar cea mai mare umilinţă pentru români era intratul cu calul în biserică. 
Mâinile meşteşiugite care au construit biserica-fort au gândit în amănunt cum să prevină batjocorirea celor sfinte. Intrarea în biserică e mai joasă decât înălţimea unui om. Imposibil de intrat cu calul. Picturile de pe pereţi n-au avut însă cum să le ocrotească. Ochii sfinţilor poartă şi acum urmele iataganelor şi suliţelor cuceritorilor. Pe o laterală a bisericii, undeva la jumătatea drumului înspre turn, aceleaşi mâini au creat o tainiţă, neştiută de mulţi. În acea tainiţă dispăreau toate odoarele bisericeşti la vremea invaziei. Şi aşa au reuşit să rămână în biserică sute de ani.
Biserica de la Densuş este o enigmă din toate punctele de vedere. În primul rând, abundă de simboluri păgâne. Chiar la intrarea în biserică, sub o icoană pictată, stă o cruce celtică. Apoi, în partea din spate, acoperişul e construit sub forma unei rândunele iar pe el tronează doi lei. Doar forma a mai rămas din ei după ce au trecut câteva sute bune de ani peste piatra în care au fost sculptaţi. Explicate fiind găurile din ochii sfinţilor, ajungem la pruncul Isus. Este, cred, singura imagine în care Isus este îmbrăcat în port popular. Din păcate, pentru că retardul de mine a lăsat trepiedul acasă, poza e foarte mişcată şi nu se înţelege mare lucru. Însă cea mai mare nedumerire care te izbeşte la vederea bisericii e construcţia în sine. Pare făcută din resturi. Lipsită de cel mai mic stil arhitectonic sau unitate a materialelor de construcţii. Lespezi, coloane dar şi piatră de râu şi cărămidă arsă. Cronologic vorbind, materialele folosite ţi-ar spune că biserica a fost construită în 3-400 de ani. Dar nimeni nu ştie exact. 
Iar adevărata operă de artă este acoperişul. Un fel de turn din Pisa dacă vreţi. Înconjurând biserica ai impresia că turla se răstoarnă, de fiecare dată în partea dreaptă. Patru triunghiuri la vedere acoperă un romb gigant. Şi toată turla este construită dintr-o singură piatră imensă pe care nimeni nu ştie cine a şlefuit-o şi cum a fost ridicată la acea înălţime.
Să fii acolo de înviere, într-o noapte limpede, geroasă, înconjurat de stafii, umbre, lumânări şi câini care urlă lugubru e oarecum înspăimântător. Dar în acelaşi timp te şi ţintuieşte cu ochii în minunile ascunse în pereţii acestei biserici. Iar în tine se trezeşte o dorinţă imensă de a ştii ce a fost acolo acum 5-600 de ani. Vă las cu nişte pozici. P.S. Poza care o să vă trezească o mică repulsie nu e o manifestare satanistă. E poza “Eu si Tănă la Densuş”. Cu un pic de imaginaţie
S-o luăm cu începutul, că au trecut multe zile, s-au adunat carduri întregi de poze şi… tot ce e prea mult strică. Inclusiv vacanţele. Asta e aşa, mai mult ca să mă păcălesc io, că tare-i bine să şezi în casă şi să n-ai nimic de făcut. Din păcate, am neglijat şi socializarea online, n-am pus mâna nici măcar pe un amărât de twitter. D-aia-mi place mie să o tai la Deva de sărbători, că acolo e un cu totul alt univers. Prekini grămadă, birtu birt, chefu chef, familionu familion.
Cam aşa a arătat Crăciunul. Ziua când ne adunăm noi, cei vechi, ca şi cum n-ar fi trecut 11 ani peste noi. E un feeling foarte interesant, familiar cu un oarecare iz melancolic, să ştii că întotdeauna, dar absolut întotdeauna, vei întâlni aceşti oameni speciali. Că în ciuda celor 11 ani, nimic nu s-a schimbat. Prietenii rămân întotdeauna prieteni, indiferent cât timp trece sau cât de rar ne vedem. Rezoluţia mea de an nou e să facem cumva să nu fie doar Crăciunul singurul moment în care ne vedem. Prin urmare plănuiesc încă de pe acum o ieşire văratică, în cazul în care o să mă lase Cătă, să facem barem de două ori pe an un get togheter de genul ăsta. Aş fi pus şi filmuleţe, dar no, în ciuda faptului că era Crăciunul, să zicem că limbajul nu era cel mai ortodox. Şi mai este şi cititori sensibili pe cilea. Da măcar încă două poze mai e voie. Nu vă temeţi, că n-a rămas picior de jumară de gâscă. Nici sarmale. Numa un deţ de salata de beouf la borcan şi aia din cauza borcanului, nu de alta. P.S. Na mă, te-am pus pe blog 
.
Ceva mai jos aveţi o biutiful fotografie cu cele mai frumoase şi mai dragi femei din viaţa mea. Trei la număr, una mai frumoasă ca alta. Deşi azi-mâine trece săptămâna, în weekend am fost la Deva. Weekendul aniversar, care vine o dată pe an. Cu trei sărbătoriri consecutive. Deli pe 18, Nona pe 19, Io cu muierea pe 20. Ele cu ziua de naştere, noi cu anii de căznicie. Şi tocmai ce am sărbătorit 10 de când ne-am ţucat prima dată. Ce-or primit de ziua lor? Să zicem că prima întâlnire cu viitoarea nepoată.
Nici nu ştiu exact pe când e făcută poza asta. Să tot fie 12-13-14-15 ani. Sursele zic că e din clasa a 11-a. De betoci ce eram, io nu-mi mai aduc aminte când a fost făcută. Giniţi un pic scheletul din stânga mea care-şi ţine galeş mâna pe umărul meu. Noa, acu giniţi poza de mai jos. Aceeaşi privire galeşă, mânca-l-ar tata. Ai dreacului beţivi 
). În ordinea de pe tricouri, Boz, Moghiţă, Prună, Piratu, Popsanul şi Brilocea.
Săptămâna trecută mi s-a făcut poftă de mâncăruri demult uitate, gătite de mămici, bunici şi cărora le-am uitat gustul. Aşa că mi-am promis că o să încerc să îmi aduc aminte cum se fac şi că o să încerc să le reînviu în bucătăria familiei, că tot se va înmulţi peste ceva luni şi n-o să-mi duc kinderu la Mc, nu?
Găluştele cu prună, gomboţii, au fost mâncare de bază în familion ani buni de zile. Delicatesă, mai ceva ca trufele. Era sărbătoare când mâncam găluşte. Prin urmare, am scotocit prin amintiri şi m-am pus pe treabă.
1 kg cartofi, musai roşii ca să se lege aluatul, făină – vreo 4, 500 de grame, da să aveţi mai multă la îndemână că io am consumat, nu glumă, 2 ouă, niţică sare, niţică scorţişoară, pezmet şi neşte prune. Nu puneţi botu la prunele greceşti, că-s de toată jena. Dar io n-am avut ce face, că prunele româneşti din Real erau mai toate stricate şi înmuiate, aşa că m-am dus pe mâna grecilor.
Aluatul se face în felul următor. Hierbeţi cartofeii până începe să crape coaja, ca să fie moi, să nu vă dea bătăi de cap. Zdrobiţi-i cu furculiţa până se fac asemănători cu pireul. Apoi, sarea şi două ouă şi amestecaţi bine, bine, după care începeţi şi puneţi făină. Dacă mai reuşiţi să vă dezlipiţi palmele, înseamnă că sunteţi pe drumul hăl bun şi că victoria e aproape. Ar trebui să iasă un aluat ceva mai moale decât cel de pizza dar nici prea moale, că după aia nu îl puteţi întinde. Prunele vin cuţitate în două şi stropite cu puţin zahăr amestecat cu scorţişoară. Toată treaba asta vă ia undeva în jur de 40 de minute, un ceas. De cilea începe partea ceva mai dificilă. Dacă nu v-a ieşit aluatul perfect, cum e cazul meu, o să vă bateţi capul ca să îl întindeţi în palmă. Stropiţi cu făină că merge mai uşor. 
Înveliţi frumos prunele în aluat, astupaţi orice eroare tehnologică, pentru ca zama prunei să rămână în interior, iar găluştele le daţi apoi la fiert. Mestecaţi din când în când cu tandreţe printre ele, ca să nu se prindă de fund. Ştiţi că sunt gata când au ieşit la suprafaţă. De cilea încolo sunt două variante. Ori prăjiţi un pic pesmetul într-o tigaie de teflon şi amestecaţi găluştele prin pesmet în tigaie, ori le stropiţi bine cu pesmet şi le daţi un pic la cuptor. Io recomand prima variantă pentru că din a doua iese o crustă destul de tare şi o să aveţi nevoie de cuţite ascuţite. La final, în farfurie, mai scăldaţi-le o dată în zahăr cu scorţişoară. Dacă nu vă lingeţi pe deşte, să nu-mi mai spuneţi mie Brylu Crocodilu.
P.S. N-am poze cu ele gata pentru că atunci când m-am apucat, am desfăcut şi o sticlă de Zaraza. Şi era cam pe gata când am terminat cu găluştele. Şi sticla şi io
Citeam azi dilema lui Arhi legată de mâncarea “ca la mama acasă”. În care el enumera o sumă de bărbaţi, artişti în ale gătitului, care ar băga sub radical orice gospodină. Şi se prea poate, nu zic nu.
Dar. Şi aici apare un mare dar. Poate că bucătarii ăştia gătesc mai bine decât orice mamă, în afară de mama mea. Şi asta o spune oricine despre mama lui. Mama mea face cea mai bună mâncare. Pe sfârâitul untului din tigaia ei am crescut. Orice, oriunde aş mânca, niciodată n-aş face comparaţia cu mama.
Prilej cu care au început să curgă amintiri din papilele mele greu încercate. Mai ţineţi minte tandemul gris cu lapte – orez cu lapte? Cred că aveam cinci ani când am mâncat ultima dată aşa ceva şi tot îi simt încă gustul. Îmi aduc aminte cum îmi făceau ori Deli ori Mămisa un smiley din gem peste gris. Ca să vezi de unde a pornit messengerul, din grisul meu cu lapte. Apoi, laptele de pasăre. Moamăăă, aş fi dat tot nectarul şi toată ambrozia din lume pentru o porţie de lapte de pasăre. Perniţele acelea moi din albuş de ou. Tiiii, ce bunătate. Cum ciocolata apărea tare rar pe vremea aia, cu ce compensam? Cu gălbenuş de ou frecat cu zahăr. Frecam la el câte jumătate de ceas şi după aia lingeam tacticos linguriţa. Îl mâncam cât de încet puteam, să nu se termine prea repede.
Apoi, la micul dejun. Aici Mămisa era experta în stimulat imaginaţia copiilor. Prima tură, ou în pâine. Era distracţia mea preferată să iau pahare de ţuică şi să dau găuri în feliile de pâine. Păzeam cu religiozitate capacele rezultate din găurire şi le aruncam în tigaie la ordin. După care le foloseam ca să găuresc gălbenuşul. Mmmmmm. După ce ne săturam de ou în pâine, treceam pe ou semi-fiert în suportul acela de plastic de semăna cu o budă în miniatură. Îmi frecam mâinile de nerăbdare până îmi tăia cineva capacul şi apoi scotoceam cu linguriţa prin coaja oului până nu mai rămânea nimic. După care haleam şi capacul. Pizza din pâine înmuiată în lapte, cu salam şi sos de roşii. Spaghetele milaneze, dar făcute din aceleaşi ingrediente. Mâncăruri atât de simple, atât de bune şi atât de uitate. Noa, acu m-am enervat. Până într-o săptămâna fac şi mânânc câte una din fiecare cele de mai sus. Şi vin cu concluzii. Parol!
Vroiam de multişor să vă povestesc păţania asta. Da m-am luat cu altele, nu m-am îndurat să mă pun pe scris, am chiert vremea cu alte prostii şi am uitat. Deşi periuţa pe care o port în cap acum în loc de păr îmi aduce aminte în fiecare zi de ea. Şi m-am urnit la scris şi datorită concursului Despinei.
Se făcea că începea clasa a noua. Adică astăzi, acum 15 ani de zile. Tulai, cât timp a putut să treacă. Din şcoala de artă, secţia pian, am sărit direct în cel mai mare şi mai important liceu din Deva, Decebal. La vremea aceea liceu, acum Colegiu Naţional. Acelaşi liceu îmi găzduise cu ani în urmă şi tatăl şi mătuşa. Devenise oarecum o tradiţie de familie să studiezi la Decebal. Prin urmare, de bucurie că le-a intrat progenitura la Decebal, ai mei m-au surprins cu un cado senzaţional, aproape o săptămână întreagă la Paris. Nu mă apuc acum să vă povestesc Parisul, deşi a fost incredibil, pentru că obiectul povestirii e altul. No, nefiind ceva milionari în monezi convertibile în Europa, că pe vremea aia francul încă rula pe o parte şi alta a Senei, ne-am cazat într-un apartament modest, în Place de la Bastille. Oarecum central, nu cine ştie ce. Un pat în care să îţi arunci corpul ce durea în toate încheieturile după o zi întreagă de mers pe jos. Un fel de 2-3 stele românesc de astăzi. Naşpa, dar acceptabil.
Să revenim la starea de fapt. Beşini în capul meu cât încăpeau. Trecuseră cinci ani de la revoluţie dar comuniştii încă existau. Erau pline şcolile de profesori care nu erau în stare să priceapă faptul că s-a terminat cu milităria excesivă şi stupidă. Şi că era ok ca elevu de sex masculin să aibă părul mai lung de 2 centimetri, că nu se rupe pământul în două. Bine, io aveam undeva între 20 şi 40 de centimetri. Şi tare mă mândeam cu el.
No, şi începe prima zi de şcoală. Emoţii cât carul, aşa, de început de pubertate, mai ales printre sutele de domnişoare, una mai frumoasă ca alta. Parcă mă văd, cu pletana în vânt, cu figură de Don Juan, împărţeam zâmbete misterioase în stânga şi în dreapta ca să iasă perfectă prima impresie. În clasă, evident că mă aşed în ultima bancă de la geam, locul destinat dintotdeauna rebelului. Trebuia să pun punctul pe i încă din prima clipă. Poate aici ar trebui să menţionez că în clasa de uman/limbi străine, procentul de muieri covârşea clar de tot cel al toarşilor. Nu ştiu dacă mai ţin minte exact, dar parcă eram 30 de fete şi 6 băieţi. Deci marfă câtă încape.
Glume nesărate, hăhăieli cică indiferente cu restul băieţilor, atitudine detaşată, totul pus la punct pentru imaginea de Casanova. Nici nu cred că a început bine prima oră de curs că intră cele două tanti doctor care apăreau la fiecare început de an. Şi se apucă să ne caute, în gât şi prin păr, de păduchi. La mine au ajuns ultimul, fiind în ultima bancă. Am tras un zâmbet cât de languros mi-a ieşit la momentul acela când mi-a băgat mâna în pleată să mă caute de păduchi. Dintr-o dată, totul s-a făcut negru în jurul meu. Nu mai auzeam nimic, nu mai vedeam nimic. Îmi răsunau în urechi doar două cuvinte: ai păduchi. Aceeaşi doctoriţă mi-a dat şi binecuvântarea: du-te urgent acasă. Am ieşit roşu ca racul, cu urechile fierbinţi de puteai fierbe un ou pe ele, cu privirea în pământ. Da, io eram acel Don Juan cu păduchi.
Cu cerul prăbuşit peste mine mi-am târât picioarele acasă. Umilinţa are gust de fiere. Acasă, consiliu de familie, cum să salvăm dezastrul. Două băi cu petrol n-au rezolvat mai nimic. Aşa că s-a ajuns la soluţii radicale: tăiem părul. Mândria mea de pleată, rockerul din mine, imajinea de cuceritor fatal. Cum naiba să le arunc pe toate pe apa sâmbetei? Aşa că m-am ţinut cât de tare am putut, am obţinut o derogare, să îl tăiem doar până la nivelul bărbiei. Îmi aduc aminte şi acum groaza frizăriţei când a băgat prima foarfecă în părul meu care colcăia de ouă. Şi cât de abitir şi-a spălat cu spirt toate ustensilele după ce-a terminat. Dar abia acum a început calvarul. Deli şi Mămisa au lucrat aproape o săptămână, cu răbdare de Sisif, au luat fiecare fir în parte să îl cureţe de ouă. După 10 zile, m-am întors la şcoală, cu capul în pământ. Din păcate, dau peste asistentă în pauză. Trebuia să mă controleze ca să fie sigură. Din păcate, era pauză, era plin de colegi pe hol. Mă trage mai spre geam, bagă din nou mâna în pleată. Acelaşi teribil: încă ai păduchi. Dacă prima dată m-am mai bucurat de ceva clemenţă, de data asta s-au stârnit hohote de râs pe coridor. Prostul, a doua oară cu păduchi la şcoală. Încă o săptămână de puricat fiecare fir în parte şi am scăpat de păduchi.
Îmi trebuia ceva senzaţional să ies din căcatul în care mă băgaseră păduchii. Gigant căcat. Genială rezolvare, că prost nu-s . Am înghiţit în sec toate miştourile băieţilor, am tăcut mâlc. Şi am aşteptat, am aşteptat, până când m-a întrebat şi prima fată: de unde naiba ai luat păduchi? De la Paris, draga mea. Şi am fost back in business.
P.S. Poza e de la întâlnirea de 10 ani. Când mi-am dat seama că în ciuda faptului că ai spune că e mult timp, părea ca şi cum ne-am despărţit de abia ieri.
Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la momentul venirii pe lume sunt convins că deasupra nu era doar o stea norocoasă ci o ditai constelaţie. O Calea Lactee la pătrat. Am avut bafta, norocul, spuneţi-i cum vreţi, să mă nasc într-o familie binecuvântată. Numai oameni unul şi unul. Oameni frumoşi la suflet, buni, darnici, nişte exemple care mă fac să mă tem în fiecare zi că nu mă ridic la valoarea lor.
Bunica mea, Mămisa, a născut doi copii geniali şi a crescut patru nepoţi de senzaţie. A fost şi este omul care a dat echilibrul acestei familii, persoana spre care ne întorceam toţi când aveam o problemă de morală, de integrare, pentru orice problemă. Împrăştia drag şi dragoste în jurul ei.
Nona a luat de la ea tot ce-a fost mai bun, la care a adăugat şi o dragoste fantastică pentru animale. Că Mămisa, în echilibrul pe care îl aducea, tot timpul ne-a hâşâit animalele de prin preajmă. E memorabilă faza cu Moţiş, pisicuţa mea, pe care a vrut să o “facă pierdută” dar pe care am găsit-o două ore mai târziu. Ne-a iubit, pe toţi copiii din preajma ei, ca pe ochii din cap. De fiecare dată când venea să mă vadă ştiam că are ceva bun, ascuns pentru mine în “peşetă”. Senzaţională.
Deli a împrumutat de la Mămisa echilibrul şi l-a făcut cuvânt de lege în familie. E omul pe care nu îl vezi niciodată nervos. Femeia care a zâmbit, şi nici măcar amar, când au venit acasă hârtiile de exmatriculare ale odorului pe motiv de absenţe. Care a râs în barbă când m-a trimis la psihiatru pe motiv de scutire şi care mi-a dat drumul la şcoala cu hârtia ştampilată de “Laboratorul de Sănătate Mintală”. Cu trei Brilinski nebuni prin preajmă a făcut ce-a făcut, ce n-a făcut şi-a păstrat o pace mirifică în familie, care ne-a făcut să creştem atât de frumos.
Şi ajungem unde vroiam, de la bun început. La Nunu. Ştiţi cum e să trăieşti cu o siguranţă nefirească în suflet? Să nu gândeşti înaintea fiecărui pas, convins că “ai spate”? Şi că orice s-ar întâmpla eşti ocrotit de o mână magică? Cam asta a fost copilăria, adolescenţa şi întreaga mea maturitate. El mă îmbăia în fiecare seară. El îmi trăgea cele 30 de curele obligatorii la tâmpeniile care săreau peste limita de suportabilitate. După care, jumătate de oră mai târziu, ne trăgea pe balcon să aruncăm cu pungi cu apă sau cu petarde. E genul de om care e suficient să atingă ceva ca să îşi lase amprenta. Îmi vin în minte zeci de oameni, de situaţii, care astăzi ar fi fost altfel fără el. E omul fără de care lumea chiar ar fi mai săracă. A bătut de zeci de ori drumul Bucureştiului ca să facă rost de o casă pentru o biată prostituată din Orăştie. Iar când ea a murit, a adus toţi cei şapte copii ai ei în casa noastră, la masa noastră şi în patul nostru şi n-a dormit până nu i-a văzut la casa lor. Şi-a spart nasul de bunăvoie pentru că poliţiştii aveau nevoie de sânge ca manechinul pe care îl aruncaseră pe şosea, ca test de prevenţie, să pară real. Şi cu nasul sângerând a stat şi a filmat şoferii care treceau nesinchisiţi peste manechin. De zece ani hălăduieşte, ca haiducii din trecut, prin codrii munţilor Orăştiei, cu o botă în mână. E ultimul paznic al adevăratei istorii a României de astăzi. A adunat cu mâinile lui gunoaiele din cetatea sacră a dacilor şi a plantat sacii în faţa nesimţitelor instituţii care îşi bat joc de puţinele pe care le mai avem sfinte. A tăiat cu drujba copaci căzuţi peste zidurile Sarmisegetusei, care distrugeau ceea ce dacii au construit cu greu acum 2000 de ani. Sunt puţini oameni despre care poţi spune că lumea ar fi mai searbădă fără ei. Şi nu o spun eu, fiul lui, o spun restul oamenilor care l-au cunoscut. Nu l-am înscris eu în campania Jos Pălăria, ci unul dintre cei care l-au cunoscut şi au înţeles că merită tot sprijinul pe care i-l putem oferi în gesturile sale lipsite de orice urmă de egoism. Dacă vreţi, puteţi şi credeţi în steaua lui, votaţi-l. Pentru că luptă pentru un ideal naţional nu unul propriu.
Dacă s-ar fi salvat mai repede pozicile, le-aş fi pus deja. Da încă salvează, Picasa le-a pus prin ceva foldere absconse prin calculator, deci mai tre să aşteptaţi o ţâră până vin pozicile pe ţeavă. Până atunci, din nefericire, am revenit în civilizaţie. Şi e groaznică senzaţia. După ce o săptămână m-am trezit când a vrut muşchiu meu, între 8 jumate şi 10 de musai, că doar nu era să pierd frumuseţi de zile cu soare, cu linişte şi cu multe animale prin preajmă.
Rezum totul în câteva fraze, după aia vă povestesc mai pe larg. Stăteam într-o noapte târzie sau dimineaţă devreme cu Clau şi cu Bogdan pe scări, la Valea Rea, şi povesteam de orizonturile tot mai negre. De pornit în haiducie prin străinătăţuri, în speranţa că va fi mai bine.
Da, poate ar fi mai bine. Dar pentru mine ar rămâne mult prea multe în urmă. Ceva-uri la care n-aş putea renunţa niciodată. La susurul izvorului pe care îl aud pe fereastră noaptea înainte de culcare şi dimineaţa când mă trezesc, la ţigănuşii care sar din foc de fiecare dată când îl zgândăr, la căţeii care vin hoardă după mine la fiecare hălăduire pe coclauri, la berile băute cu prietenii, la minunile tărâmului pe care m-am născut şi în care vreau să mă îngrop. D-aia n-aş mişca nici un metru din locurile astea.
Cu cât mai mulţi kilometri se adună pe bordul Borei cu atât mai aprig cred că e nevoie de un manual pentru şoferi. Nu Codul Rutier, nu cursurile de legislaţie din şcoala de şoferi, unul al normalităţii, al bunului simţ, al atenţiei faţă de cei de lângă tine pe care poţi să îi omori la fiecare pas.
Că acuma, sincer, câţi dintre voi, ăştia care aveţi carnet de mai bine de 5 ani mai aveţi habar de codul rutier? Câţi faceţi mai mult de 15 puncte din cele 22 necesare ca să luaţi carnetul. Ascultaţi la mine, ăla care trece de 15 e un Einstein. Şi, trust me, că am dat anul trecut examen după ce am predat carnetul poliţiei pentru că am depăşit limita de viteză.
Ieri am făcut 220 de kilometri, 110 până la Deva, 110 înapoi până la Sibiu. De cel puţin trei ori era să fac parte dintr-un accident şi n-am siguranţa că aş fi scăpat vreodată dacă chiar aş fi intrat în maşinile respective. Recunosc, nici io n-am fost uşă de biserică. Restricţiile de viteză păreau scrise în ebraică, de aia le-am şi ignorat complet. Dar, mi-am pus la bătaie doar propria-mi viaţă. Dacă săream de pe şosea la 150 la oră, dădeam ortu, rupeam maşina în bucăţi, dar aş fi suferit doar eu. N-am jenat pe nimeni, n-am pus pe nimeni să frâneze, n-am încurcat pe nimeni în afara propriului meu puls.
1. Dragi şoferi de Dacie Logan. Probabil, în momentul în care v-aţi cumpărat această maşină ştiaţi că e de producţie românească. Da, ştiaţi şi că nu mai este Dacia 1310, care mergea suflată în jigleur şi care putea fi oprită când coborai panta ca să nu consume benzină. Pe de altă parte, ştiaţi că e tot Dacie. Dragii mei şoferi. Luaţi cartea tehnică a maşinii şi citiţi. Dacă scrie pe ea 1.4 MPI, înseamnă că nu se poate lua la trântă nici cu 1.9 FSI nici cu 2.5 TDI. 1.4 e 1.4. Sigur, a fost făcută pentru familion. Mere la 120 cătinel-cătinel, ajunge şi la 140, poate chiar mai sus. Dar diferenţa e că ajunge de la 80 la 120 în 30 de secunde, nu în 5 ca vreunul din modelele de mai sus. Prin urmare, când vezi în faţa ta o coloană de maşini, autoturismul din faţa ta e un Q7 şi cel din faţa lui un VW, care nu depăşesc, ci stau în coloană, înseamnă că au un motiv întemeiat, nu că sunt retardaţi. Prin urmare, eşti un bou dacă începi să depăşeşti. Zi mersi, în pizda mătii, că se mai găseşte câte un prost ca mine care accelerează până să îl lovească pe ăla din faţă ca să îţi facă ţie, în pizda mătii de prost, loc în coloană ca să nu te spulbere tirul care vine din faţă. Şi zi mersi, idiot congenital, când mă vezi că îmi şterg faţa de broboane din cauza ta. Pune mâna pe carte şi lecturează. Care sunt vitezele puternice ale maşinii, cum tre să schimbi în viteză mai mică, deci mai puternică, în momentul în care începi să depăşeşti. Boule, la 60 la oră în viteza a cincea nu ai niciun demaraj. Şi mă încurci pe mine, pe ăla pe care îl depăşeşti, tirul care vine din faţă şi poliţia care va măsura cum căcat au ajuns creierii tăi lipiţi de copacul din apropiere. Ne încurci pe toţi. Vrei bolid? Du-te-n măta pe pista de karting şi fă-ţi creierii muci.
2. Domnule Hojdea. Că bănuiesc, şi nu prea cred că greşesc, că v-aţi botezat firma de transporturi într-un mod cât mai original posibil, după numele primit de la mumă şi de la tată. Trust me, Coţofana e imbecil, dar măcar e original. Sunt curios ce fel de test le-aţi dat şoferilor de la Hojdea Trans când i-aţi angajat. Măcar aţi verificat dacă au carnet? Numai aşa, pentru siguranţă, chemaţi-i un pic pe toţi la bază şi cereţi-le carnetele. Că eu am vaga impresie că au carnet de A şi nu de autocar. Sau, dacă au de autocar, explicaţi-le că nu e motocicletă şi nu se pot strecura prin trafic. Retardule care conduci autocarul domnului Hojdea. Când am evoluat din maimuţă în om am obţinut şi o calitate necesară traiului nostru, pe care lupii n-o au. Putem roti capul. Stânga, dreapta. Stânga e aia cu ceas, că presupun că încă nu realizezi că ai două mâini care diferă prin orientare. Aşadar, când ieşi dintr-un drum mascat de tufe, uită-te, grijania ta de nemernic şi în stânga, că poate îl vezi pe ăla care vine pe drumul principal. Şi dacă auzi în urma ta roţi scrâşnind pe asfalt, fă măcar un semn de scuză-mă, dacă ai expresia în vocabular.
3. Ultimul, dar nu cel din urmă. Ceva executive de prin capitală. Pulos gagiul, nevoie mare. Depăşire în Apold pe linie continuă şi trecere de pietoni, depăşiri ca-n filme, B 02 RCH, pe numele lui de trafic. Ăl mai mare idiot pe care l-am văzut vreodată. Ştiu că n-o să mori în casă şi mi-aş dori ca familia să aibă ce să jelească după tine, nu doar o amprentă dentară şi neşte oase printr-un şanţ. Probabil că te grăbeai, mi-am dat seama după faptul că eu mergeam cu 120 şi tu ai trecut pe lângă mine ca racheta. Noroc că te-am prins în Sibiu, să te văd mai de aproape. Măi tâmpit scelerat, nu ştiu unde ai buchisit tu Codul Rutier, dar nu ai voie să depăşeşti pe dreapta. Aaa, eşti deştept şi ştii că uneori ai voie? Nu în cazul ăsta. Pe dealurile dinaintea Săliştii, drumul de două benzi se îngustează la un moment dat. Skodistul făcea întrecere cu un microbuz de la Sigemo, care nici ăla nu le avea pe toate acasă. Trec pe unica bandă, în spatele unui camionel micuţi. Sigemo o taie prin stânga iar boul cu Skoda prin dreapta. Era O SINGURĂ BANDĂ. A trecut la un milimetru de şanţ, l-au prins pe ăla în sandwich, singura lui reacţie a fost să înţepenească volanul şi să frâneze cât de tare a putut. RCH, să nu uiţi să-ţi scrii pe cruce, am trăit ca un bou, am murit ca unul, într-un şanţ.
.jpg)
