Vreau doar sa ma laud

Ar trebui să fac asta mai des. Și în fiecare zi și tot n-ar fi suficient. O fac acum, cu promisiunea solemnă că nu e ultima dată. Vreau să mă laud cu tata. Cu Nunu. Că tot întrebam eu acum două zile dacă le-am spus vreodată mamă și tată și pare-se că nu. Tot timpul au fost Nunu și Deli.

De ceva ani buni se bate cu morile de vânt. ân mori intrând nesimțirea, dezinteresul, prostul gust, minciuna și abureala, tradiționala potlogărie românească, ș.a.m.d. Dacă vrei să vezi cea mai bună exprimare a jălniciei în care a ajuns țara asta, sus la Sarmi le găsești pe toate. Stau, precum stăteau toate patimile în cutia Pandorei, adunate una lângă alta arătându-și colții hâzi. Ciudat însă cum stau lângă cele mai frumoase locuri pe care le găsești în țara asta, într-un paradis incredibil de luminos și plăcut, lângă niște vestigii pentru care ne invidiază o lume întreagă. Nu cred că e om care să nu-i fi spus că duce o luptă pe care nu o poate câștiga. Au fost președinți care s-au plecat în fața sistemului și iaca, el, de unul singur, cu bota și cu cei doi câini, încă stă drepți în fața sistemului. Ba îl mai și călărește din când în când, îl ia la palme și la șuturi în fund. Și refuză să se lase înfrânt. Adesea mă întreb de unde are energia. Probabil și-o trage din fiecare om pe care îl duce sus la Sarmi, și sunt mii, dacă nu zeci de mii în toți anii ăștia. Oameni care coboară la șes altfel. Cu ochii deschiși și cu sufletul împăcat.

De ce-am scris rândurile de mai sus? Fără niciun motiv. Vroiam doar să mă laud cu el. Atât. Articolul. Premiul ce urmează să fie investit într-un set de cauciucuri, niște pivoți noi și bere neagră.