Un om de afaceri aflat în vacanţă se plimba într-o zi pe o plajă. Pe plajă erau multe steluţe de mare, aduse de val. Observă un băieţel care aduna fiecare steluţă şi o arunca înapoi în apă. Vrând să-i dea o lecţie de viaţă, omul de afaceri se apropie de băieţel şi îi spuse:
- M-am uitat la tine văzând ce faci şi mi-am dat seama că ai o inimă bună şi că le vrei binele. Însă îţi dai seama câte plaje sunt pe aici? Şi câte steluţe de mare mor în fiecare zi pe ele? Nu crezi că ar fi mai bine să faci altceva în timpul pe care îl pierzi salvându-le? Crezi că, salvând câteva steluţe de mare, contează?
Băiatul se uită la el, se aplecă şi luă o steluţă de mare pe care o aruncă în ocean, şi-i spuse:
- Pentru asta contează.
Nu cred că plâng doar pentru că sunt de curând părinte. Ci pentru că e omenește. E normal să te miște povestea acestor copii. Nu mă simt jenat că îmi curg lacrimi fierbinți pe obraz. Le las să curgă. Măcar atât mai pot face pentru micuții care deja ne privesc dintr-o lume cu siguranță mai bună. Știu că nu pot schimba lumea. Mi-am dat seama de ceva vreme. Dar un deget de ajutor tot pot da. Nu e obligatoriu, nu vă simțiți prost dacă treceți peste povestea steluțelor de mare și nu luați nicio decizie. Poate mâine nici eu nu o să îmi mai aduc aminte că există. Dar azi? Azi mă doare sufletul. E sfărâmat în bucățele iar dragul de la distanță nu cred că îi încălzește cu ceva. Nici cei câțiva leuți depuși în cont. Doamne, azi aș vrea să pot schimba lumea. Măcar pentru un minut.
Andra a murit la 3 ani, la spitalul Fundeni; o tumora abdominala
10 zile. Ale dracului de faine zile. Panica a dispărut încetul cu încetul. Acum ascultăm Mozart, Cutiuţa Muzicală şi tot ce s-a găsit producţie Disney pe torente. Şi învăţăm şi să dansăm, cam ciufuţică, aşa de început, dar încet-încet ne dăm drumul.
Arată a happy-ending, nu? Da, chiar aş vrea să vă spun că e bine, că îşi târâie piciorul din spate după el dar că atelele îl ţin suficient de bine ca să se sudeze în câteva săptămâni. Că coasta fisurată nu îl împiedică să respire şi că e tânăr, n-are nici anul, şi o să se facă bine. Ce e un genunchi zdrobit la vârsta lui, o nimica toată. În trei săptămâni e pe picioare. Dar, din păcate, povestea se termină altfel. Se termină cu căpriorul sănătos veghind la capul lui, dis de dimineaţă şi cu boticul lui fără suflare la marginea cuştii. Nu se termină deloc bine iar despre raiul căprioarelor nu se cunosc prea multe date ca să vă spun dacă o duce mai bine sau nu. Ce rămâne în urma lui? Rămâne gestul senzaţional al fetei care l-a ridicat din plină şosea, pe Valea Oltului şi l-a adus două ore cu maşina până la Sibiu fără să se gândească la cum o să scoată petele de sânge de pe carpeta maşinii. Cei doi doctori care şi-au lăsat toate treburile şi au venit de zor cu atele, antibiotice, faşe şi vată şi au încercat cât de bine au putut să o pună pe picioare. Rămân oamenii nemaipomeniţi dintr-o comună apropiată Sibiului care au primit-o cu braţele deschise, cu nutreţ, porumb, apă şi culcuş pregătit şi care ar fi grijit-o ca pe ochii din cap. Dacă ar fi trăit. Şi noi, pasageri temporari prin povestea unui căprior care n-a apucat să cunoască lumea atât de bine încât să îşi dea seama că maşina nu îi este un prieten. Aş fi vrut din tot sufletul să trăiască. Dar de data asta nu a fost scris.
Era ora 5. După un ceas legat în care ne-am chinuit să dăm un Cossacks în rețea și am trecut routerele și switchurile prin toată gama de morți, răniți și înmormântări, am decis să părăsim redacția care nu ne mai oferea nimic. Nici măcar un amărât de Cossacks. Și de abia așteptam să îi încord iară cu ucrainienii pe tovarășii colegi. În stânga mea, jumătatea mea malefică, alde Traian Batman Deleanu, tocmai ce ronțăia ultimul strip de pui și suduia din greu la cartofii prăjiți făcuți din Orbit sub o talpă de bocanc militar și la salata care chiar n-avea niciun gust. E drept că avea o privire cam rătăcită, răsufla scurt și des de parcă tocmai ce participase la un maraton de mâncat hot-dogi. Dar nu l-am băgat în seamă. Eram prea ocupat să povestesc cu Laurențiu despre cum iese rechinul din Jaws afară din ecran dacă îl vezi cu ochelari colorați 3D. Trebuia să știu. Trebuia să îmi dau seama. Trebuia să îl opresc de la o asemenea netrebnicie. Ce-a făcut wingmanul meu? S-a apucat să scrie în ziar de mine. Acum, citind printre rânduri, îmi dau seama că mă critică. Știam io că sarea și piperul dimineților sale sunt posturile mele de pe blog. Nu de alta, dar alte motive de mișto nu prea are, că biroul meu e lipit de al lui, mâna mea e cam lungă iar pumnul cam osos. Iar umărul lui nu știu câți pumni mai duce. Și totuși, să scrie de mine? Barem dacă era beut, dacă degusta din coniacul primit de la tacsu pe care nu-l împarte niciodată. Dacă… orice. Astfel, pe lângă faptul că sunt de-a dreptul flatat de faptul că lista lui Traian începe cu mine și, aproape, se termină cu mine, mă simt de-a dreptul obligat să nu-mi mai dezamăgesc unul dintre cei mai buni prieteni. Un fel de frate. Sau no, de fiu… poate o dată și o dată o să vă și povestesc de ce. Până atunci, ppp, daily digest special pentru tine.
PeSe: Da, el e nemernicătura amintită mai sus. Într-un festival de bâză la o şedinţă în Păltiniş.
Visez de ceva vreme la aşa ceva. Cam de când au început să circule mesajele alea cu “eşti de gaşcă dacă… ai mâncat gumă Turbo, ai fumat BT, ai jucat gropiţă”, etc. Copilăria mea culinară este perfect întipărită în memorie. Deşi mă lasă în alte domenii, cum ar fi numele persoanelor pe care le-am cunoscut de-a lungul vremii, mintea ţine foooarte bine minte ce păpam io când eram mic. Probabil papilele sunt mai de treabă decât creieraşul. Şi amintirile curg. Despre ou în pâine, ou moale, gălbenuşul frecat cu zahăr care-l haleam la desert, gomboţii cu prune. Chestii care se puteau face din nimic, pentru că la vremea aceea cam asta se găsea, mai nimic. Iar acum, văd cu surprindere câte minuni se pot face din nişte ouă şi nişte făină. Prăjitura pe care am testat-o de Crăciun la Deva, de exemplu, pe care o făcea străbunica mea, un deliciu, nu alta, făcut doar din ouă şi făină. Gomboţii i-am testat, au ieşit perfect, poate o ţâră cam tari, aşa, ca la prima încercare. Prin urmare, trebuia să vină şi rândul laptelui de pasăre. Read the rest of this entry…
Să vă mai povestesc ce face toarşa Eustache. Cum Crăciunul l-am petrecut în localitatea natală, iar Eustache n-a primit invitaţie, fiind mai nou prin familie, a fost primit în gazdă de ceilalţi o sută de mii de căţei ai Andreei. Unde, să zicem, nu m-a făcut de ruşine. Adică s-a comportat normal, răcnind când îi era foame, halind toţi papucii care se puteau halea, de-astea de-ale căţelandrelor. Ne-am întors, am recuperat bestia şi am început din nou să îi căutăm stăpân. Imediat după ce a apărut prin gazete au început să sune telefoanele. Domne, da prinde şoareci? Da ciori alungă? No io ce să le zic oamenilor? Că n-am luat-o din cancerul de afară să o trimit iară în acelaşi frig da de data asta şi legată de lanţ? Aşa că i-am refuzat politicos pe varii motive şi am continuat să sper. Sâmbătă m-a sunat o familie tare drăguţă. Condiţii perfecte, oameni iubitori. Vezi să nu! Că Eustache aşa drag a prins de noi de a făcut tot ce i-a stat în putinţă să se întoarcă acasă. Le-a pişat patul, covoarele, mocheta, tot ce-a putut să pişe, le-a dărâmat bradul şi să zicem că au fost nevoiţi să-şi cumpere încă un bax de hârtie igienică. Aşa grijulie a fost Eustache. Prin urmare, aseară a sunat telefonul. Iar Eustache s-a reîntors acasă, la coşuleţul lui, mingiuca cu zăngănele, mopul pe care îl aleargă una-ntruna şi prietena ei Ţica. Io am ajuns să cred că se pişă intenţionat numa ca să dau io cu mopul să poată să mă alerge prin hol, mă jur. So, daca vreunul dintre cetitori are curajul necesar să se ia la trântă cu micuţa diavoliţă şi vrea să o strunească, cu dragă inimă vă răspund la 0745320343. Primul pas l-am făcut, a învăţat să nu mai facă treaba mare în casă. Mai rămâne povestea cu aia mică.
Mda, ăsta a fost anul ţepelor voite. Că deşi mai avea neşte luni la dispoziţie până să vadă lumina soarelui pentru prima dată, Cătă ne-a şi făcut program. Neştiutori în ale sarcinii, ne-am fi dus până în Croaţia cu copil la purtător la început de septembrie. Ne-au băgat alţii minţile în cap. Ne-am gândit că deh, ceva mai aproape ar merge o deplasare. Şi măcar de revelion. Una peste alta, când ceasul bate a 8 luni de sarcină îţi dai seama că Borsecul parcă nu e chiar aşa de aproape pe cât credeai. Başca un search după cel mai apropiat spital cât de cât de Doamne ajută. No, când vezi că Piatra Neamţ e cea mai aproape localitate cu punct roşu pe hartă parcă te gândeşti de două ori. Doar n-o să am copchilă moldoveancă. Să mă blasteme o viaţă că în buletin scrie la locul naşterii Piatra Neamţ. Aşa că ne-am decis să rămânem acasă. Corinoasa s-a sacrificat, cu gândul că de Revul ce urmează o să îi întoarcem serviciul. Ceea ce o să şi facem. Cam aşa arăta puştoaica de Revelion. Aia mare. Da, şi aia mică.
Nu, nu era nervoasă. Doar poza a dracoasă. Şi io, ce să fac şi io imediat după ceasul al 12-lea. Mi-am cules ferma, că mi se stricau dracului murele.
De câteva zile ne-a venit un amic ocazional în vizită. S-a înfințat pe la noi prin casă, ne-a făcut program complet, de uitat la televizor, de dormit, de trezit, de mâncat și de curățat. No, ne așteptam și noi ca respectivu să se simtă la un moment dat, că vine Crăciunul. Nu e frumos să stai neinvitat în casa oamenilor de Crăciun, nu? Să le mânci mâncarea, să le dai trezirea când vrea mușchiul tău, că tu ești nou pe cilea pe la Sighie. Prima zi l-am pizduit amarnic, a doua, așa mai cu juma de gură, a treia am râs pe înfundate la fiecare tâmpenie, într-a patra deja acopeream cu șlapii pipilicii de prin casă de teama crocobaurului (a.k.a. mujer și Anuca cea micuță care azi mâne vine pe lume). Am devenit prieteni foarte buni, toți 5. Așa că l-am invitat, ca pe orice prieten, să-și petreacă Sărbătorile cu noi. Poate pleca și mai târziu, că nu intră zilele în sac. Ba l-am rugat chiar și să ne ajute să împodobim bradul de Crăciun. Ca în orice familie. Say hello to Eustache, noul nostru prieten.
Ca să nu ziceți că n-a fost de cine știe ce ajutor, vă pun și niște pozici.
Dar așa, de încheiere. E Crăciunul și e păcat să vorbim măscări. Când m-am apucat acum doi ani de căutat căței sub coadă, adopții, curățenii, veterinari și alte cele din sectorul animal rescue mi-am promis că n-o să imput niciodată oamenilor faptul că nu iubesc maidanezii. Am încercat de fiecare dată să înțeleg și să respect decizia fiecăruia. Cu excepția lui Sergiu, și atunci așa, de tachinare, n-am comentat niciodată când vreun amic a ales un câine de rasă. Asta fără să însemne că nu am făcut lobby. Până azi. Poate și Eustache e de vină și faptul că fiecare minut pe care îl petrecem împreună mă face să-mi fie tot mai dragă, chiar dacă are față de Eustache. Duminică am fost cu ea în emisiune la Antena 1, poate, poate se miluiește careva și îi oferă un cămin. A fost prima dată când n-am avut nicio reacție. Două zile mai târziu, sună o tanti. O senzațională în conversație, sincer, mă topisem. Că a avut un cățel, a murit călcat de mașină și nu pot trăi o zi fără câine. Perfect bărbătesc, îmi zic în barbă. Până la telefonul de predare. Păi să vedeți, soțul, noi am avut doar câini de rasă, știți, soțul.
În câteva ore e Ajunul Crăciunului. Îmi țin limba în frâu și pun căpăstru gândurilor negre ce-mi trec prin cap. Îmi pare rău că n-ați vrut-o pe Eustache. Probabil o să vă luați un Westie din real cu 15 de milioane și o să-l arătați ca pe un bibelou tuturor amicilor. Asta o să fie, un bibelou. Nici pe departe cățelul acesta care se uită acum la mine luuung, cu boticul pe labe și cu dragoste și recunoștință. N-o meritați pe Eustache. Crăciun Fericit!
De dimineaţă. Mă trezesc şi eu ca omul şi mă întind din toate încheieturile în faţa ferestrei. Curios să văd dacă a mai nins, dacă se vede maşina sub stratul de zăpadă, cât o să îmi ia să o curăţ, ştiţi voi, gânduri d-astea de dimineaţă de iarnă. Când văd o mogâldeaţă care se ţinea după unul şi altul care veneau sau plecau la servici. Tremura toată de zici că avea Parkinson, cu ţurţuri agăţaţi de fiecare păr, complet îngheţată. Am organizat rapid echipa de salvare, cu Ţica şi Tănă şi-am plecat după ea, sperând să nu fie atât de speriată încât să fugă de noi. Nici vorbă. S-a cuibărit în geaca mea de zici că acolo s-a născut, şi-a băgat boticul adânc în falduri şi a adormit. Atât de ostenită era. Evident că n-a refuzat bolul de lapte nici păturica pe care să poată dormi în căldura bucătăriei mele. Dar de abia acum începe partea grea. Normal că nu o pot lăsa din nou afară. Iarna e nemiloasă cu puiuţii, mai ales unul slăbuţ ca ea. Prin urmare, din momentul acesta îi caut un stăpân. Bun, milos şi care să vrea să o grijească, unul care să îi salveze viaţa. Dacă vreţi căţeluşa, sunaţi-mă degrabă, 0745.320.343. V-o ofer cu toată ceremonia, deparazitare, internă, externă, vaccin, carnet de sănătate, tot tacâmul. Mai are nevoie de nişte păpică şi un loc unde să doarmă. Vă rog frumos, faceţi-vă milă de un căţeluş, că tot vine Crăciunul.
are dreptate nona, nu