Nu ucideti romantismul

Dacă scriam articolul acesta, așa cum mi-am dorit, acum două zile, ar fi fost plin de sudălmi și vorbe grele aruncate în toate zările, în special peste Ocean către prietenii americani. Ar fi fost aspru, frustrat și deloc constructiv. M-aș fi simțit bine câteva ore după care aș fi regretat că am apăsat butonul de publish. Sau poate regretat e un pic mult spus. Sigur, nu m-aș fi lăudat cu el iar asta e propria clasificare a articolelor bune.

Pornim de la clișeul „agonie și extaz” vorbind despre această ediție a Jocurilor Olimpice. De departe, evenimentul numărul 1 în viața mea de telespectator. O ediție a JO e în wishlistul meu alături de un meci pe Anfield și un meci al Boston Celtics. M-am bucurat sincer pentru medaliile aduse de delegația română chiar dacă nu mă dau în vânt nici după judo, nici după scrimă, nici după canotaj și cu siguranță nici după tir. Pentru mine, olimpiada e gimnastica, spectacolul suprem în sport. Sunt ușor influențabil având în vedere că am copilărit sub geamurile sălii de sport din Deva, ulterior sub busturile gimnastelor amplasate cam în vremea când mă pregăteam de adolescență. E parte, dacă vreți, din orgoliul local. Sigur, baza de la Deva e cam adio, dar totuși, acolo se antrenau pe vremuri Daniela Silivaș, Lavinia Miloșovici, Gina Gogean iar lista continuă.

Din toată istoria mea cu gimnastica cele mai strânse legături afective din fața televizorului le-am avut cu Andreea Răducan și Cătălina Ponor. Am suferit până la cer și înapoi pentru Andreea Răducan și „faimoasa” medalie Nurofen, încă sunt de părere că e una dintre cele mai mari nedreptăți făcute vreodată în sport. Iar Cătălina m-a fermecat, din toate punctele de vedere. Acum am și eu o Cătălină acasă.

M-am enervat crunt la ultimele două finale, la bârnă și la sol. M-am enervat pe toată lumea. De la americani la arbitraj, pe Comitetul International Olimpic, pe Tolontan, ba chiar și pe Belu și Bitang. Imi venea să intru în televizor să fac contestație la sol. Aș fi crăpat cu bâta de baseball toate laptopurile juriului. După două zile de răgaz dracii mi-au trecut și am înțeles raționalul ce atunci mă părăsise cu desăvârșire. Degeaba, gustul amar a rămas.

A fost ultima dată când am văzut-o pe Cătălina Ponor pe podium. Trist. M-aș fi uitat 1000 de ani la exercițiul ei la bârnă și la grația ei de la sol. Cătă a avut unele dintre cele mai bune aterizări din istoria gimnasticii românești. Probabil de aici și frustrarea enormă de la afișarea notei. A fost unul dintre momentele în care să fii impecabil nu e suficient. Fără îndoială, e o mare campioană. Pe deoparte, înțeleg că și-a dezamăgit antrenorii. Putea mai mult iar pentru Belu și Bitang nu există jumătăți de măsură, totul sau nimic. Dar viața unei mari campioane într-o echipă ar fi trebuit să se încheie altfel. Măcar cu un bravo sau un mulțumim.

Știu că e un alt clișeu, dar de data asta chiar pot spune că sistemul e de vină. Cretinitatea de barem de punctaj inventată în laboratoarele gimnasticii mondiale a dus la tot felul de stupizenii. Cum a fost argintul Rusiei la echipe, cu două gimnaste ce au încheiat solul în genunchi. Sau aurul Americii la sărituri, încheiate în fund de scârba aia mică. Analiza exercițiului per total a fost înlocuită de frânturi de punctaj puse cap la cap. Sistem ce încurajează doar roboții și ucide romantismul acestui sport. Pentru că americancele, extraordinar de eficiente, n-au avut strop de grație în ele. Nimic din minunea mobilă ce este o gimnastă. Au fost, pur și simplu, roboți.

Iar acum, să trecem la cretini. Nu o să porcăresc acest articol cu flegmele și înjurăturile ce îmi stau pe vârful limbii. Asemenea imbecili nu merită să facă parte dintr-o asemenea alăturare. Vă las doar printscreenul și libertatea deplină de a le transmite aceleași urări. La brutărie, sport.ro!!!