Bratara de aur n-o primesti cu sarumana

ân ciuda faptului că opinia generală a online-ului este că Master Chef e o emisiune de căcat, eu găsesc tare interesant formatul și cum a fost pus în practică în România. Nu știu chiar atât de multe din interiorul unei bucătării, dar cunosc câțiva bucătari destul de renumiți iar aroganța lor chiar și în afara bucătăriei mă face să cred că în fața cratiței sunt cu atât mai flegmatici și mai nesimțiți. Prin urmare, cei trei jurați chiar se pliază pe tipicul unui nazist al tigăii. Iar, până la urmă, niciunul dintre concurenți nu e obligat să stea să le asculte refulările. Dimpotrivă, asta e singura emisiune de până acum în care concurenții recunosc că au greșit, că n-au făcut bine ceea ce trebuiau să facă. Nu auzi discursuri gen Românii au Talent cu „am fost din cale afară de bun dar ce știu ei ce-i ăla talent”.

Dar altceva vroiam să spun. La finalul emisiunii au fost imaginile din episodul următor, cu concurenții gătind pentru nunta lui Edi Stancu. Cadre pline de urlete, bip-uri, stres și tensiune. Luând tipicul comentarilor de până acum mă aștept ca după emisiune să apară un nou val de indignări la adresa celor trei chefi, la cum vorbesc, cum se poartă și cât de nesimțiți sunt.

Mi-am adus aminte și cum am învățat eu meserie. 14 ani, cameraman la 3TV Deva. Surprinzător, aveam salariu. 3 lei, cât trei eclere la cofetăria de peste drum. Emisiune live, două camere fixe, una mobilă, invitat un prieten bun împreună cu cățelul său. Nu mai știu exact subiectul, cert e că la un moment dat, câinele trebuia să iasă din platou iar eu trebuia să-l pun undeva la păstrare. L-am legat najpet într-un colț și, evident, s-a eliberat și a dat să intre din nou în cadru. M-am aplecat pe sub camera principală, l-am prins de lesă chiar înainte să intre în cadru dar mi-a intrat mie ciuful. N-am apucat să fac un pas că deja venea o palmă după ceafă și câteva vorbe mute la presiune atmosferică. Și n-a fost nici prima nici ultima palmă peste ceafă când făceam tâmpenii. La 16 ani am petrecut mai bine de 50 de ore treaz în radio improvizând jingle-uri. Copil fiind, am învățat meseria așa cum ar trebui să se predea, fără mânușele, fără săruturi din vârful buzelor ci într-un mod de care să îți aduci aminte toată viața. La fiecare filmare îmi aduc aminte răcnetele „calcă pe vârfuuuuuuuuri” ca să nu tremure imaginea. Așa că, înainte să vă oripilați de pu și pi ce vor zbura la următoarea ediție Master Chef aduceți-vă aminte cum ați învățat voi ceea ce faceți. Restul sunt bullshit-uri și bășini corporatiste.

Poză din câmpul muncii. Remarcați curajul, da?