Ocna Sibiului si gaura prin gard

Jur că vreau să scriu și de bine, dar iaca, nu se nimerește. Mai sap, poate dau și de vreun subiect mai optimist. Presupun că toată lumea știe cu ce se mânâncă Ocna Sibiului. Pe scurt, pentru cei mai tineri hrăniți până acum cu WOW și Travian și care intră pe blog doar ca să vadă cel mai mare șarpe din lume mort, Ocna Sibiului e o stațiune la 18 km de Sibiu, cu lacuri cu apă sărată printre care cel mai sărat lac din România, Brâncoveanu, și cel mai adânc, Lacul fără Fund.
Ei, Ocna a fost împărțită de zeci de ani în trei părți: complexul balnear (cu vilele 1-10 care între timp au fost mai toate vândute iar unele reabilitate), ștrandul (trei lacuri cu apă sărată, amenajat cu terase din scânduri) și lacurile. Lacurile au fost întotdeauna punctul de atracție al stațiunii. Spre lacuri mergeau sibienii călare pe vagoanele de tren pentru că nu mai găseau locuri nici măcar pe scară pe când eram eu mic și bunicul era șef de gară la cuțite. No, lacurile alea, de când le știu eu, și 15 ani am mers acolo în fiecare vară câte două luni, n-au văzut strop de buldozer. Adică erau cum le-a lăsat natura, virgine. Iar virginitatea, ca în viața reală, la un moment dat se pierde. Așa că după câțiva zeci de ani în care nu s-a mișcat un deget, lacurile au intrat în reabilitare. Și lucrarea arată chiar mișto până acum, terase de pământ concentrice în jurul fiecărui lac, cărări pavate, chiar foarte, foarte mișto. Ideea e însă alta.
Teoretic, lacurile ar fi trebuit să fie închise. Se lucrează cu teren alunecos, periculos din cauza eroziunii provocate de sare, nu e o lucrare ușoară. Iar consolidarea pereților încă nu e gata. Acum nu e chiar o bombă cu ceas dar ferească ăl de sus de vreun accident, că să vezi atunci belele. Pentru că la lacuri, deși e închis, există o gaură prin gard. Iar cei care au intrat primii pe gaura aia din gard au improvizat și un podeț peste canal, ca să poată veni tot rumânul la baie. Cum rumânii năvăleau precum muștele prin gaură, imediat au apărut mici-makerii. Ăia care fac mici. Urmați de ăia care umflă colace și vând slipi, după care a venit formația. Cum drac or fi trecut ăia instrumentele prin spărtura din gard numai ei știu. Cert e că urlă muzica, frătzică, se perpelesc micișorii și rumânii se înghesuie la baie ca în zilele bune. Ce dacă ștrandul e închis? Ce dacă se poate prăvăli peretele peste tine? Dă-i să cânte!!!
P.S. Post scris cu o doză de ipocrizie din moment ce și eu am intrat prin gaură ca să-mi duc prunca la aerosoli
P.P.S. Scuzați calitatea îndoielnică a filmării. iPhone-ul e bun la multe, dar nu la toate.

Iron Maiden, la rece

N-am vrut să scriu aseară ca să nu fiu prea exuberant şi să arunc prea multe laude în stânga şi în dreapta pentru că un om citav aşteaptă mai degrabă critici constructive decât limbi în cur. Sau cel puţin aşa îl ştiu eu pe Liviu. După ce am răsfoit forumuri, comentarii la articolele din ziare îmi dau seama, încă o dată, câţi idioţi există pe lumea asta. Oameni complet d-an pulea care ar trebui serviţi mai degrabă cu o muie în sos bechamel decât cu un concert Iron Maiden. Aş vrea să spun că pentru oameni ca ăştia n-ar merita să mişti un deget. Însă, din fericire, sunt şi vor fi întotdeauna minoritatea. Aşa că ciocu!
E drept că setlist-ul nu a fost cel mai fericit şi că s-au cântat destul de multe piese fără lipici la public, melodii pe care nu le ştie chiar toată lumea ci doar împătimiţii. Mie, însă, mi-a plăcut la nebunie. Mi-a plăcut pentru că eu am reuşit să ajung şi la concertul de la Bucureşti, de unde am plecat cu acelaşi gust amar, că nu au cântat anumite piese. Pentru unul ca mine, care are în winamp concertul Rock in Rio să nu cânte Ghost of the Navigator sau Blood Brothers era o tragedie. Iar la Bucureşti nu le-au cântat. La Cluj au început însă cu The Wickerman. Am văzut de cel puţin 100 de ori intro-ul concertului din Brazilia şi am visat nopţi întregi la un concert deschis cu Wickerman. Iaca, s-a întâmplat. Şi au cântat şi Ghost of the Navigator şi Wrathchild, şi Blood Brothers, şi nelipsitul Fear of The Dark, şi Number of the Beast şi Running Free. Adică aproape tot ce n-am auzit la Bucureşti. Deci din cele două concerte s-a făcut unul de vis.
E drept că berea n-a fost cea mai bună. Ursus s-au cam pălit în cap de la o vreme încoace şi din concurenţi ai Timişorenei acu se zbat la limita lui Golden Brau. Dar n-am stat la coadă aproape deloc şi, până la urmă, era penibil să vii cu un producător de bere din afara Clujului la un asemenea spectacol. Cum n-am aşteptat nici la intrare deşi am venit o dată cu valul. De exemplu, la Artmania, unde au fost 5000 de oameni, am stat mai mult la coadă la bere decât la Maiden.
E drept că a traficul a fost blocat. Nu cred că am văzut vreodată aşa o coloană lungă de maşini. Pe de altă parte, la 5 km depărtare era autostrada, puteai foarte bine întoarce, pierdeai un sfert de oră făcând cei 40 de kilometri, dar măcar nu stăteai ca vita cu orele în coloană. Un alt exemplu, în Essen, capitală culturală a Europei în acest an, s-a organizat un eveniment pe autostradă. 40 de km de autostradă au fost închişi. Credeţi că acolo au stat şoferii ca jitele în coloana? Nu, pentru că pe oamenii ăia îi duce capul. Şi nici nu poate nimeni să spună că nu ştia de concert că or hăulit toate ziarele şi televiziunile cu luni înainte că Maiden cântă în 15 august la Cluj. Deci sunteţi idioţi!
Una peste alta, din punctul meu de vedere, Maiden şi-au făcut treaba în România. Nu că nu m-aş duce şi la următorul concert. Dar mi-am satisfăcut toate poftele. A fost unul dintre cele mai reuşite concerte la care am participat. Şi să faci un asemenea eveniment în afara Bucureştiului e cu adevărat o realizare. Trecând peste cârcotelile mai mult sau mai puţin fundamentate, Liviu, Citynews.ro şi Imagistica merită numai şi numai aplauze. Up the irons!

Inferno, la Balea Lac

În mai puţin de o lună, la Bâlea Lac va avea loc cel mai important eveniment de freeride din ţară, Inferno.
Concursul organizat în fiecare an de Xventure România este cel mai spectaculos eveniment de acest gen din România şi reuneşte în fiecare an în jur de 50 de schiori şi snowboarderi amatori de adrenalină şi zăpadă perfectă pentru o coborâre de vis. Inferno este o alternativă pentru toţi schiorii şi snowboarderii dezamăgiţi de lipsa zăpezii din acest an şi de condiţiile precare ale infrastructurii sporturilor de iarnă din România. Din acest motiv, concursul este organizat în fiecare an pe crestele Făgăraşului, care niciodată nu au dus lipsă de zăpadă perfectă pentru schiat.
Regulile concursului sunt extrem de simple. Toţi riderii înscrişi la start urcă la linia de plecare şi coboară în cea mai mare viteză. Câştigătorul este cel care trece primul linia de finish. Fără constrângeri, fără limite, un concurs simplu dar extraordinar de spectaculos.

Înscrierile pentru Inferno 2010 se fac prin email, la adresa info@xventure.net.
Taxa de înscriere este de 50 de lei. În această sumă sunt incluse transportul cu telecabina de la Bâlea Cascadă la Bâlea Lac precum şi consumaţia la tradiţionalul grătar ce precede cursa.

Gust amar

Pentru că se tot discută în această perioadă de reîmpărţirea României pe sistemul raioanelor iar deh, Sibiul ar cam trage tare ca să fie capitală de raion, să-mi dau şi io cu părerea o ţâră, aşa fain. Singura şansă a Sibiului ca să prindă o dată fruncea ar fi ca să facă parte din raion cu Alba şi Hunedoara. Atunci poate, poate, şi tot n-aş băga mâna în foc având în vedere pilele albanezilor la Bucureşti şi faptul că Hunedoara e judeţul cu cei mai mulţi miniştri în ultimii 10 ani. Dar totuşi. Pe de altă parte, visul sibienilor de a avea o dată şi o dată Braşovul subordonat e mult mai departe decât cred chiar şi cei mai încrâncenaţi dintre susţinători. Sibiul are cel puţin 5 ani în spatele Braşovului. Poate rivalizează la zona centrală, nu zic nu. Io chiar aş da un plus Sibiului pentru zona centrală. Deşi ar merita şi un minus pentru lipsa spaţiilor verzi, atât de generoase în Braşov. În rest, nu cred că avem ce deschide gura în faţa Braşovului. Şi cum arată dar şi cum e administrat. Am înţeles, la Sibiu nu s-au putut da bani mulţi pe deszăpezire. Dar la Braşov cum mama dracului s-a putut? Pentru că, sincer, n-am văzut stradă nedeszăpezită. Că erau principale sau secundare. Şi dacă nu mă pierdeam, atent mai mult la telefon decât la drum, prin spatele unor blocuri, chiar nu vedeam strop de zăpadă pe străzile din Braşov. Păcat, zic.
Poza e ceva mai veche, nu de la ultimul drum la Braşov. Casa mea preferată din centrul Braşovului. O adevărată bijuterie

Dragele mele

Ceva mai jos aveţi o biutiful fotografie cu cele mai frumoase şi mai dragi femei din viaţa mea. Trei la număr, una mai frumoasă ca alta. Deşi azi-mâine trece săptămâna, în weekend am fost la Deva. Weekendul aniversar, care vine o dată pe an. Cu trei sărbătoriri consecutive. Deli pe 18, Nona pe 19, Io cu muierea pe 20. Ele cu ziua de naştere, noi cu anii de căznicie. Şi tocmai ce am sărbătorit 10 de când ne-am ţucat prima dată. Ce-or primit de ziua lor? Să zicem că prima întâlnire cu viitoarea nepoată.

Ciainizi la restaurant ciainiz

Io am o eternă problemă cu mâncarea. Da, sunt un mâncău cu bun simţ. Şi simt o panică acută, de fiecare dată când ştiu că nu am opţiuni. Nu neapărat că aş mânca, dar îmi place să mă ştiu tot timpul la adăpost de ghiorăieli şi restul sunetelor animalice pe care stomacul meu le scoate în momentul în care îşi primeşte obolul. Am avut problema asta cu Sibiul, o am în continuare şi cu Bucureştiul. Deh, obişnuinţa Devei când oricând, oricum (adică beat sau treaz) poţi mânca ceva foarte bun şi foarte ieftin, fie la Mc Baptist, fie la virşli. Pentru cine nu e de-al casei, Mc Baptist e un fast food non-stop, al unei reţele de multpreacredincioşi, care face nişte sandwich-uri cu şuncă şi sos de ciuperci de te lingi pe deşte. Şi dacă vă zic că un sandviş de ăsta face 2 lei, mă luaţi la palme de ciudă, nu? A, şi la virşloi, de vreo 5 lei primeşti 3 perechi de virşli de n-apuci să-i mânânci. Pentru cei care or picat tocmai acum de pe lună, virşlul este acel crenvurşt care se face dintr-o combinaţie de cărnuri care include capra (uneori şi măgarul, dar asta e altă poveste), destul de picant.
Aşa. Că iară m-am întins cu poveştile. Problema mea cu Sibiul e că dacă ard o beţie cruntă, până aproape în zori de zi, lista de birturi cu mâncare comestibilă pentru un beţiv e extrem de restrânsă. Că, sincer, nu-ţi vine să bagi nici Big Mama, nici Simpatico după tone de beri sau votci, după caz. Fu vremea cu El Gringo, restaurantul aşa zis mexican, transformat în locantă. E departe, e pustiu şi nici mâncarea nu e strălucită. Apăi, tot prin zonă, este o rotiserie, aşe faină, d-aia de manelodromi, une dacă n-ai stomacul beton armat eşti pa. Deşerţi zburătoarea în prima toaletă ca popicu. Ca să nu mai vorbin de gazele aferente.
La Bucale, same old story. Dacă ţi s-a urât de mecuri tre să cauţi şaormerii. Şi dacă nici p-alea nu le găseşti, aşa să te ajute bunul Dumnezeu. După concertul Maiden de anul trecut am căutat hămesiţi aproape un ceas ceva haleli mai dichisite şi-am ajuns să halim la ceva locantă sordidă din Drumul Taberei, ceva expirăciuni de chiftele şi pui Shanghai de nu ştiu cum de n-o divorţat stomacul de mine. Ş-acu vreo două luni am încercat ceva restaurant ciainiz, Wu Shing/Shu/Şo pe ei, nu mai ştiu cum îi zice. Aşa, mâncare d-aia fără gust. Deci noaptea, nici Sighiele şi nici capitala nu-s pe gustu meu.
Ziua în schimb…
Recenta vizită la Bucureşti mi-a forţat mâna. În sensul că n-am putut să strâng prea tare lesa la gâtul muierii şi am aterizat cu ea în Băneasa Mall. Locul pierzaniei oricărui bărbat. Nu vă povestesc cât m-a preumblat prin toate magazinele că simt cum mi se umflă iar picioarele. Aşa că revenim la tema discuţiei. Am halemus în Mall la Chopstick. Tot ceva ciainiz, da mai răsărit. Evident că am ales birtul după dictonul care mă caracterizează, une-i lume e musai să fie bun. No, acilea era să mă frig, că era lume şi la Mc şi la KFC. Deci nu-i neapărat să fie bun dacă e lume. Că şi lumea, uneori e proşti. M-am felicitat cu sinceritate pentru alegerea făcută. Foarte bună mâncărica, pe gustul meu, o ţâră picant-dulceagă, numa bună. Ce m-a dat însă pe spate a fost următoarea fază. Stăteam la coadă la cianizi când trec pe lângă mine doo cianizoaice. Cu tăvi de Mc în mână. Atunci m-o trecut o ţâră fiori pe şira spinării. Cu gându că “dacă cianizii nu s-ating de mâncarea cianiză şi mâncă de la mec, i’m priti maci focked”. Da n-am reuşit să conving muierea să încercăm altceva şi bine am făcut. Că o avut dreptate.

Nesimtiti de Sibiu

O fi mândria de ardelean mândrie de ardelean, dar adevărul e tot adevăr, oricum l-ai răsuci. Din nefericire, pentru odihna mea proprie şi personală, am fost supus la un tur de forţă la volan, într-un răstimp foarte scurt. Sibiu-Piteşti-Bucureşti-Bucureşti-Bucureşti-Bucureşti-Braşov-Sibiu în ceva mai mult de 24 de ore. Foarte obositor, nu neapărat ca distanţă, ci ca uzură psihică în traficul din România. Cu excepţia micuţei bucăţi de autostradă, unde te mai şi poţi relaxa la volan, mai ales dacă o prinzi aproape goală, cum am prins-o eu duminică.
Pe lângă neşte mici probleme de familie care necesitau o rezolvare rapidă, sarcina principală a excursiei a fost plantarea unui căţelandru la aeroportul Otopeni, cu destinaţia Finlanda. Deşi părea logic, m-am hotărât să nu mă duc înspre Bucureşti pe Valea Prahovei, ci pe drumul clasic, Valea Oltului, şi să-mi iau inima în dinţi la traversatul Bucureştiului. Din nou, băftoc, că era aproape gol duminică pe la 11. Aşa că am ajuns mult mai repede decât îmi programasem. Am mai bătut drumurile prin capitală încă vreo 3 ceasuri, aşa în plimbare, după care dimineaţă am plecat spre Sibiu, de această dată cu escală la Braşov. Şi am ajuns apoi acas.
Acu, dilema existenţială care mă frământă pe mine e următoarea: s-au cuminţit şoferii bucureşteni sau şoferii sibieni au fost întotdeauna atât de imbecili? De când mă ştiu eu m-am temut de traficul din Bucureşti. Şi-am avut nenumărate întâmplări limită printre şinele de tramvai, scuare şi şoferi nervoşi. Dar de data asta am rămas chiar surprins. Şi, să nu uităm, luni dimineaţă a început şcoala. Exceptând un nene care venea cam tare, pe linia de tramvai din stânga scuarului, cu care era să mă pup, traficul din Bucureşti a fost exemplar. Şi probabil, dacă eram de-al locului, m-aş fi asigurat şi la linia de tramvai înainte să fac stânga. Deci are circumstanţe atenuante. Am rămas uimit când am văzut că sunt singurul care n-a frânat brusc la galben, la semafor şi a trecut mai departe în timp ce toţi ceilalţi au oprit, deşi măcar primele maşini aveau timp să treacă înainte să se facă roşu. Singura hibă ar fi prioritatea la pietoni. Nu că s-ar acorda altundeva.
Mă întorc în Sibiu. Încă de la intrare, demenţi. Dau să o fac la stânga, pe Rahovei. Cei din faţă au verde, aştept, maşinile de pe banda din dreapta opresc, pentru că se făcuse roşu. Pe banda din stânga vine un beemwe argintiu, cu pedala blană, noroc de Dumnezău că am accelerat, că de nu muci mă făcea. Două ceasuri mai târziu, mă duc spre magazinele de la Şelimbăr. Dumbrăvii cu Dima, eu semnalizam că o iau la dreapta. Toate maşinile, aliniate frumos în rând. Vine un descreierat, cu un Opel Astra, se bagă prin dreapta tuturor, loveşte bordura, de abia am apucat să trag de volan, că îl arunca în mine. În faţă la Piaţa Rahovei, ceva pizdos cu un mini SUV de-ăsta, se apucă de depăşiri pe partea dreaptă, deşi e o singură bandă, drept, ceva mai lărguţă. Era vreo două maşini în faţa mea, încerca să intre în coloană. Dar nimeni nu vroia să îl lase. Ajunge în dreptul unui BMW, claxonează ca nesimţitul să i se facă loc. BMW-ul nu îl lasă. Fază la care ăsta trage brusc de volan stânga, mai mai să intre în el.
Drac mai ştie ce să zic, dar sibienii ăştia zici că au luat-o razna toţi.

Unde s-au dus pletele?

Vroiam de multişor să vă povestesc păţania asta. Da m-am luat cu altele, nu m-am îndurat să mă pun pe scris, am chiert vremea cu alte prostii şi am uitat. Deşi periuţa pe care o port în cap acum în loc de păr îmi aduce aminte în fiecare zi de ea. Şi m-am urnit la scris şi datorită concursului Despinei.

Se făcea că începea clasa a noua. Adică astăzi, acum 15 ani de zile. Tulai, cât timp a putut să treacă. Din şcoala de artă, secţia pian, am sărit direct în cel mai mare şi mai important liceu din Deva, Decebal. La vremea aceea liceu, acum Colegiu Naţional. Acelaşi liceu îmi găzduise cu ani în urmă şi tatăl şi mătuşa. Devenise oarecum o tradiţie de familie să studiezi la Decebal. Prin urmare, de bucurie că le-a intrat progenitura la Decebal, ai mei m-au surprins cu un cado senzaţional, aproape o săptămână întreagă la Paris. Nu mă apuc acum să vă povestesc Parisul, deşi a fost incredibil, pentru că obiectul povestirii e altul. No, nefiind ceva milionari în monezi convertibile în Europa, că pe vremea aia francul încă rula pe o parte şi alta a Senei, ne-am cazat într-un apartament modest, în Place de la Bastille. Oarecum central, nu cine ştie ce. Un pat în care să îţi arunci corpul ce durea în toate încheieturile după o zi întreagă de mers pe jos. Un fel de 2-3 stele românesc de astăzi. Naşpa, dar acceptabil.
Să revenim la starea de fapt. Beşini în capul meu cât încăpeau. Trecuseră cinci ani de la revoluţie dar comuniştii încă existau. Erau pline şcolile de profesori care nu erau în stare să priceapă faptul că s-a terminat cu milităria excesivă şi stupidă. Şi că era ok ca elevu de sex masculin să aibă părul mai lung de 2 centimetri, că nu se rupe pământul în două. Bine, io aveam undeva între 20 şi 40 de centimetri. Şi tare mă mândeam cu el.
No, şi începe prima zi de şcoală. Emoţii cât carul, aşa, de început de pubertate, mai ales printre sutele de domnişoare, una mai frumoasă ca alta. Parcă mă văd, cu pletana în vânt, cu figură de Don Juan, împărţeam zâmbete misterioase în stânga şi în dreapta ca să iasă perfectă prima impresie. În clasă, evident că mă aşed în ultima bancă de la geam, locul destinat dintotdeauna rebelului. Trebuia să pun punctul pe i încă din prima clipă. Poate aici ar trebui să menţionez că în clasa de uman/limbi străine, procentul de muieri covârşea clar de tot cel al toarşilor. Nu ştiu dacă mai ţin minte exact, dar parcă eram 30 de fete şi 6 băieţi. Deci marfă câtă încape.
Glume nesărate, hăhăieli cică indiferente cu restul băieţilor, atitudine detaşată, totul pus la punct pentru imaginea de Casanova. Nici nu cred că a început bine prima oră de curs că intră cele două tanti doctor care apăreau la fiecare început de an. Şi se apucă să ne caute, în gât şi prin păr, de păduchi. La mine au ajuns ultimul, fiind în ultima bancă. Am tras un zâmbet cât de languros mi-a ieşit la momentul acela când mi-a băgat mâna în pleată să mă caute de păduchi. Dintr-o dată, totul s-a făcut negru în jurul meu. Nu mai auzeam nimic, nu mai vedeam nimic. Îmi răsunau în urechi doar două cuvinte: ai păduchi. Aceeaşi doctoriţă mi-a dat şi binecuvântarea: du-te urgent acasă. Am ieşit roşu ca racul, cu urechile fierbinţi de puteai fierbe un ou pe ele, cu privirea în pământ. Da, io eram acel Don Juan cu păduchi.
Cu cerul prăbuşit peste mine mi-am târât picioarele acasă. Umilinţa are gust de fiere. Acasă, consiliu de familie, cum să salvăm dezastrul. Două băi cu petrol n-au rezolvat mai nimic. Aşa că s-a ajuns la soluţii radicale: tăiem părul. Mândria mea de pleată, rockerul din mine, imajinea de cuceritor fatal. Cum naiba să le arunc pe toate pe apa sâmbetei? Aşa că m-am ţinut cât de tare am putut, am obţinut o derogare, să îl tăiem doar până la nivelul bărbiei. Îmi aduc aminte şi acum groaza frizăriţei când a băgat prima foarfecă în părul meu care colcăia de ouă. Şi cât de abitir şi-a spălat cu spirt toate ustensilele după ce-a terminat. Dar abia acum a început calvarul. Deli şi Mămisa au lucrat aproape o săptămână, cu răbdare de Sisif, au luat fiecare fir în parte să îl cureţe de ouă. După 10 zile, m-am întors la şcoală, cu capul în pământ. Din păcate, dau peste asistentă în pauză. Trebuia să mă controleze ca să fie sigură. Din păcate, era pauză, era plin de colegi pe hol. Mă trage mai spre geam, bagă din nou mâna în pleată. Acelaşi teribil: încă ai păduchi. Dacă prima dată m-am mai bucurat de ceva clemenţă, de data asta s-au stârnit hohote de râs pe coridor. Prostul, a doua oară cu păduchi la şcoală. Încă o săptămână de puricat fiecare fir în parte şi am scăpat de păduchi.
Îmi trebuia ceva senzaţional să ies din căcatul în care mă băgaseră păduchii. Gigant căcat. Genială rezolvare, că prost nu-s . Am înghiţit în sec toate miştourile băieţilor, am tăcut mâlc. Şi am aşteptat, am aşteptat, până când m-a întrebat şi prima fată: de unde naiba ai luat păduchi? De la Paris, draga mea. Şi am fost back in business.

P.S. Poza e de la întâlnirea de 10 ani. Când mi-am dat seama că în ciuda faptului că ai spune că e mult timp, părea ca şi cum ne-am despărţit de abia ieri.

Batjocura pentru culorile CSU

Mă întreb ce-ar spune suporterii Stelei dacă mâine, patronul clubului (altul, nu Becali că pe ăsta îl înjură by-default) ar decide ca Steaua să joace în alb-roşu. Sau invers. Dinamo să joace în roşu-albastru. Sau U Cluj în vişiniu şi CFR în alb şi negru. Sunt gata să pariez acu că n-ar exista peluză neincendiată pe oricare dintre astea patru stadioane.
Ieri a început memorialul Elemer Tordai, la Sibiu. Baschet, pentru necunoscători. Tot pentru ei, Tordai a fost unul dintre cei mai buni jucători ai echipei CSU Sibiu şi a murit acum doi ani, de cancer la colon. Iar de atunci, turneul amical care se desfăşoară la Sibiu în fiecare an, înainte de începerea campionatului, îi poartă numele.
Tot ca un background, ca să se înţeleagă cât mai bine problema, culorile clubului sibian sunt galben-albastru. De când sunt eu în Sibiu şi vin la meciuri, o singură dată a apărut o altă culoare, verde, pe vremea când echipa era sponsorizată de Foresta. Cel mai frumos cântec al galeriei sibiene este “galben albastru sunt culori frumoase, galben albastru sunt victorioase”. Iar cea mai frumoasă scandare e “inima noastră, inima noastră, inima noastră e galben-albastră”. Cel mai mare steag al unei galerii de baschet din ţară are două culori, galben albastru. Steagul folosit la baschet de U Mobitelco Cluj e mai mare ca şi dimensiuni, dar e steagul folosit la echipa de fotbal şi împrumutat la baschet. În fine, detalii nesemnificative.

Semnificativ este însă gestul conducerii Clubului Sportiv Universitar. Printr-o tâmpenie fără margini, o nesocotinţă şi o indolenţă crasă, conducerea clubului a decis să schimbe culorile echipamentului. Şi ce culori credeţi că au găsit. Alb şi Negru. Culorile clubului U Cluj, marea şi singura rivală din campionat a echipei sibiene în acest moment. Meciurile dintre Sibiu şi Cluj au fost cele mai spectaculoase din ultimii 10 ani. Şi în teren şi în tribune. Nu cred că a fost meci jucat la Cluj să nu fie cel puţin 300 de sibieni în galben. Până sezonul trecut, clujenii nu apăreau pe la Sibiu dar anul ăsta au venit. Şi sper să mai vină, pentru spectacol. De multe ori meciurile s-au terminat încrâncenat. Şi pe teren şi în tribune. S-a ajuns la manifestări ultras. La atacuri, bătăi, geamuri de autocar sparte. La ultimul meci cu Clujul din sezonul precedent, autocarul ultras din Cluj a fost trimis acasă. Pe motive de alcool şi de posibile violenţe. E o rivalitate crâncenă, la limita fair-play-ului. Deci o chestie cu care nu te joci dacă nu vrei să degenereze.
Eu fac parte din facţiunea moderată. A seminţarilor, a suporterilor de tastatură, pop-corn-ari, cum le place ultraşilor să ne numească. Dar de data asta am luat foc. Nu se poate aşa ceva. Nu poţi schimba culorile unei echipe dintr-o toană de conducător isteric. Nu te poţi pişa pe istoria unui club pentru un motiv pueril de genul “nu puteau să ne facă la timp echipamente galben-albastre”. Sincer, nici nu cred că şi-au dat seama de tâmpenia pe care o fac. Preferam să joace în roz-portocaliu sau verde-maro. Orice altă combinaţie de culori ar fi evitat un scandal iminent. Pentru că dacă şi de data asta se înghite acest neprofesionalism notoriu al conducerii clubului, rămânem doar nişte copii râzgâiaţi, buni de bătut gura pe la colţuri, care plâng când cineva le ia jucăria.

Back to the drawing board

Dacă s-ar fi salvat mai repede pozicile, le-aş fi pus deja. Da încă salvează, Picasa le-a pus prin ceva foldere absconse prin calculator, deci mai tre să aşteptaţi o ţâră până vin pozicile pe ţeavă. Până atunci, din nefericire, am revenit în civilizaţie. Şi e groaznică senzaţia. După ce o săptămână m-am trezit când a vrut muşchiu meu, între 8 jumate şi 10 de musai, că doar nu era să pierd frumuseţi de zile cu soare, cu linişte şi cu multe animale prin preajmă.
Rezum totul în câteva fraze, după aia vă povestesc mai pe larg. Stăteam într-o noapte târzie sau dimineaţă devreme cu Clau şi cu Bogdan pe scări, la Valea Rea, şi povesteam de orizonturile tot mai negre. De pornit în haiducie prin străinătăţuri, în speranţa că va fi mai bine.
Da, poate ar fi mai bine. Dar pentru mine ar rămâne mult prea multe în urmă. Ceva-uri la care n-aş putea renunţa niciodată. La susurul izvorului pe care îl aud pe fereastră noaptea înainte de culcare şi dimineaţa când mă trezesc, la ţigănuşii care sar din foc de fiecare dată când îl zgândăr, la căţeii care vin hoardă după mine la fiecare hălăduire pe coclauri, la berile băute cu prietenii, la minunile tărâmului pe care m-am născut şi în care vreau să mă îngrop. D-aia n-aş mişca nici un metru din locurile astea.