Inferno, la Balea Lac

IMG_1585În mai puţin de o lună, la Bâlea Lac va avea loc cel mai important eveniment de freeride din ţară, Inferno.
Concursul organizat în fiecare an de Xventure România este cel mai spectaculos eveniment de acest gen din România şi reuneşte în fiecare an în jur de 50 de schiori şi snowboarderi amatori de adrenalină şi zăpadă perfectă pentru o coborâre de vis. Inferno este o alternativă pentru toţi schiorii şi snowboarderii dezamăgiţi de lipsa zăpezii din acest an şi de condiţiile precare ale infrastructurii sporturilor de iarnă din România. Din acest motiv, concursul este organizat în fiecare an pe crestele Făgăraşului, care niciodată nu au dus lipsă de zăpadă perfectă pentru schiat.
Regulile concursului sunt extrem de simple. Toţi riderii înscrişi la start urcă la linia de plecare şi coboară în cea mai mare viteză. Câştigătorul este cel care trece primul linia de finish. Fără constrângeri, fără limite, un concurs simplu dar extraordinar de spectaculos.

Înscrierile pentru Inferno 2010 se fac prin email, la adresa info@xventure.net.
Taxa de înscriere este de 50 de lei. În această sumă sunt incluse transportul cu telecabina de la Bâlea Cascadă la Bâlea Lac precum şi consumaţia la tradiţionalul grătar ce precede cursa.

Gust amar

FILE0016Pentru că se tot discută în această perioadă de reîmpărţirea României pe sistemul raioanelor iar deh, Sibiul ar cam trage tare ca să fie capitală de raion, să-mi dau şi io cu părerea o ţâră, aşa fain. Singura şansă a Sibiului ca să prindă o dată fruncea ar fi ca să facă parte din raion cu Alba şi Hunedoara. Atunci poate, poate, şi tot n-aş băga mâna în foc având în vedere pilele albanezilor la Bucureşti şi faptul că Hunedoara e judeţul cu cei mai mulţi miniştri în ultimii 10 ani. Dar totuşi. Pe de altă parte, visul sibienilor de a avea o dată şi o dată Braşovul subordonat e mult mai departe decât cred chiar şi cei mai încrâncenaţi dintre susţinători. Sibiul are cel puţin 5 ani în spatele Braşovului. Poate rivalizează la zona centrală, nu zic nu. Io chiar aş da un plus Sibiului pentru zona centrală. Deşi ar merita şi un minus pentru lipsa spaţiilor verzi, atât de generoase în Braşov. În rest, nu cred că avem ce deschide gura în faţa Braşovului. Şi cum arată dar şi cum e administrat. Am înţeles, la Sibiu nu s-au putut da bani mulţi pe deszăpezire. Dar la Braşov cum mama dracului s-a putut? Pentru că, sincer, n-am văzut stradă nedeszăpezită. Că erau principale sau secundare. Şi dacă nu mă pierdeam, atent mai mult la telefon decât la drum, prin spatele unor blocuri, chiar nu vedeam strop de zăpadă pe străzile din Braşov. Păcat, zic.
Poza e ceva mai veche, nu de la ultimul drum la Braşov. Casa mea preferată din centrul Braşovului. O adevărată bijuterie

Dragele mele

Ceva mai jos aveţi o biutiful fotografie cu cele mai frumoase şi mai dragi femei din viaţa mea. Trei la număr, una mai frumoasă ca alta. Deşi azi-mâine trece săptămâna, în weekend am fost la Deva. Weekendul aniversar, care vine o dată pe an. Cu trei sărbătoriri consecutive. Deli pe 18, Nona pe 19, Io cu muierea pe 20. Ele cu ziua de naştere, noi cu anii de căznicie. Şi tocmai ce am sărbătorit 10 de când ne-am ţucat prima dată. Ce-or primit de ziua lor? Să zicem că prima întâlnire cu viitoarea nepoată.

gasca

Ciainizi la restaurant ciainiz

Io am o eternă problemă cu mâncarea. Da, sunt un mâncău cu bun simţ. Şi simt o panică acută, de fiecare dată când ştiu că nu am opţiuni. Nu neapărat că aş mânca, dar îmi place să mă ştiu tot timpul la adăpost de ghiorăieli şi restul sunetelor animalice pe care stomacul meu le scoate în momentul în care îşi primeşte obolul. Am avut problema asta cu Sibiul, o am în continuare şi cu Bucureştiul. Deh, obişnuinţa Devei când oricând, oricum (adică beat sau treaz) poţi mânca ceva foarte bun şi foarte ieftin, fie la Mc Baptist, fie la virşli. Pentru cine nu e de-al casei, Mc Baptist e un fast food non-stop, al unei reţele de multpreacredincioşi, care face nişte sandwich-uri cu şuncă şi sos de ciuperci de te lingi pe deşte. Şi dacă vă zic că un sandviş de ăsta face 2 lei, mă luaţi la palme de ciudă, nu? A, şi la virşloi, de vreo 5 lei primeşti 3 perechi de virşli de n-apuci să-i mânânci. Pentru cei care or picat tocmai acum de pe lună, virşlul este acel crenvurşt care se face dintr-o combinaţie de cărnuri care include capra (uneori şi măgarul, dar asta e altă poveste), destul de picant.
Aşa. Că iară m-am întins cu poveştile. Problema mea cu Sibiul e că dacă ard o beţie cruntă, până aproape în zori de zi, lista de birturi cu mâncare comestibilă pentru un beţiv e extrem de restrânsă. Că, sincer, nu-ţi vine să bagi nici Big Mama, nici Simpatico după tone de beri sau votci, după caz. Fu vremea cu El Gringo, restaurantul aşa zis mexican, transformat în locantă. E departe, e pustiu şi nici mâncarea nu e strălucită. Apăi, tot prin zonă, este o rotiserie, aşe faină, d-aia de manelodromi, une dacă n-ai stomacul beton armat eşti pa. Deşerţi zburătoarea în prima toaletă ca popicu. Ca să nu mai vorbin de gazele aferente.
La Bucale, same old story. Dacă ţi s-a urât de mecuri tre să cauţi şaormerii. Şi dacă nici p-alea nu le găseşti, aşa să te ajute bunul Dumnezeu. După concertul Maiden de anul trecut am căutat hămesiţi aproape un ceas ceva haleli mai dichisite şi-am ajuns să halim la ceva locantă sordidă din Drumul Taberei, ceva expirăciuni de chiftele şi pui Shanghai de nu ştiu cum de n-o divorţat stomacul de mine. Ş-acu vreo două luni am încercat ceva restaurant ciainiz, Wu Shing/Shu/Şo pe ei, nu mai ştiu cum îi zice. Aşa, mâncare d-aia fără gust. Deci noaptea, nici Sighiele şi nici capitala nu-s pe gustu meu.
Ziua în schimb…
Recenta vizită la Bucureşti mi-a forţat mâna. În sensul că n-am putut să strâng prea tare lesa la gâtul muierii şi am aterizat cu ea în Băneasa Mall. Locul pierzaniei oricărui bărbat. Nu vă povestesc cât m-a preumblat prin toate magazinele că simt cum mi se umflă iar picioarele. Aşa că revenim la tema discuţiei. Am halemus în Mall la Chopstick. Tot ceva ciainiz, da mai răsărit. Evident că am ales birtul după dictonul care mă caracterizează, une-i lume e musai să fie bun. No, acilea era să mă frig, că era lume şi la Mc şi la KFC. Deci nu-i neapărat să fie bun dacă e lume. Că şi lumea, uneori e proşti. M-am felicitat cu sinceritate pentru alegerea făcută. Foarte bună mâncărica, pe gustul meu, o ţâră picant-dulceagă, numa bună. Ce m-a dat însă pe spate a fost următoarea fază. Stăteam la coadă la cianizi când trec pe lângă mine doo cianizoaice. Cu tăvi de Mc în mână. Atunci m-o trecut o ţâră fiori pe şira spinării. Cu gându că “dacă cianizii nu s-ating de mâncarea cianiză şi mâncă de la mec, i’m priti maci focked”. Da n-am reuşit să conving muierea să încercăm altceva şi bine am făcut. Că o avut dreptate.

Nesimtiti de Sibiu

aglomeratieO fi mândria de ardelean mândrie de ardelean, dar adevărul e tot adevăr, oricum l-ai răsuci. Din nefericire, pentru odihna mea proprie şi personală, am fost supus la un tur de forţă la volan, într-un răstimp foarte scurt. Sibiu-Piteşti-Bucureşti-Bucureşti-Bucureşti-Bucureşti-Braşov-Sibiu în ceva mai mult de 24 de ore. Foarte obositor, nu neapărat ca distanţă, ci ca uzură psihică în traficul din România. Cu excepţia micuţei bucăţi de autostradă, unde te mai şi poţi relaxa la volan, mai ales dacă o prinzi aproape goală, cum am prins-o eu duminică.
Pe lângă neşte mici probleme de familie care necesitau o rezolvare rapidă, sarcina principală a excursiei a fost plantarea unui căţelandru la aeroportul Otopeni, cu destinaţia Finlanda. Deşi părea logic, m-am hotărât să nu mă duc înspre Bucureşti pe Valea Prahovei, ci pe drumul clasic, Valea Oltului, şi să-mi iau inima în dinţi la traversatul Bucureştiului. Din nou, băftoc, că era aproape gol duminică pe la 11. Aşa că am ajuns mult mai repede decât îmi programasem. Am mai bătut drumurile prin capitală încă vreo 3 ceasuri, aşa în plimbare, după care dimineaţă am plecat spre Sibiu, de această dată cu escală la Braşov. Şi am ajuns apoi acas.
Acu, dilema existenţială care mă frământă pe mine e următoarea: s-au cuminţit şoferii bucureşteni sau şoferii sibieni au fost întotdeauna atât de imbecili? De când mă ştiu eu m-am temut de traficul din Bucureşti. Şi-am avut nenumărate întâmplări limită printre şinele de tramvai, scuare şi şoferi nervoşi. Dar de data asta am rămas chiar surprins. Şi, să nu uităm, luni dimineaţă a început şcoala. Exceptând un nene care venea cam tare, pe linia de tramvai din stânga scuarului, cu care era să mă pup, traficul din Bucureşti a fost exemplar. Şi probabil, dacă eram de-al locului, m-aş fi asigurat şi la linia de tramvai înainte să fac stânga. Deci are circumstanţe atenuante. Am rămas uimit când am văzut că sunt singurul care n-a frânat brusc la galben, la semafor şi a trecut mai departe în timp ce toţi ceilalţi au oprit, deşi măcar primele maşini aveau timp să treacă înainte să se facă roşu. Singura hibă ar fi prioritatea la pietoni. Nu că s-ar acorda altundeva.
Mă întorc în Sibiu. Încă de la intrare, demenţi. Dau să o fac la stânga, pe Rahovei. Cei din faţă au verde, aştept, maşinile de pe banda din dreapta opresc, pentru că se făcuse roşu. Pe banda din stânga vine un beemwe argintiu, cu pedala blană, noroc de Dumnezău că am accelerat, că de nu muci mă făcea. Două ceasuri mai târziu, mă duc spre magazinele de la Şelimbăr. Dumbrăvii cu Dima, eu semnalizam că o iau la dreapta. Toate maşinile, aliniate frumos în rând. Vine un descreierat, cu un Opel Astra, se bagă prin dreapta tuturor, loveşte bordura, de abia am apucat să trag de volan, că îl arunca în mine. În faţă la Piaţa Rahovei, ceva pizdos cu un mini SUV de-ăsta, se apucă de depăşiri pe partea dreaptă, deşi e o singură bandă, drept, ceva mai lărguţă. Era vreo două maşini în faţa mea, încerca să intre în coloană. Dar nimeni nu vroia să îl lase. Ajunge în dreptul unui BMW, claxonează ca nesimţitul să i se facă loc. BMW-ul nu îl lasă. Fază la care ăsta trage brusc de volan stânga, mai mai să intre în el.
Drac mai ştie ce să zic, dar sibienii ăştia zici că au luat-o razna toţi.

Unde s-au dus pletele?

Vroiam de multişor să vă povestesc păţania asta. Da m-am luat cu altele, nu m-am îndurat să mă pun pe scris, am chiert vremea cu alte prostii şi am uitat. Deşi periuţa pe care o port în cap acum în loc de păr îmi aduce aminte în fiecare zi de ea. Şi m-am urnit la scris şi datorită concursului Despinei.

licSe făcea că începea clasa a noua. Adică astăzi, acum 15 ani de zile. Tulai, cât timp a putut să treacă. Din şcoala de artă, secţia pian, am sărit direct în cel mai mare şi mai important liceu din Deva, Decebal. La vremea aceea liceu, acum Colegiu Naţional. Acelaşi liceu îmi găzduise cu ani în urmă şi tatăl şi mătuşa. Devenise oarecum o tradiţie de familie să studiezi la Decebal. Prin urmare, de bucurie că le-a intrat progenitura la Decebal, ai mei m-au surprins cu un cado senzaţional, aproape o săptămână întreagă la Paris. Nu mă apuc acum să vă povestesc Parisul, deşi a fost incredibil, pentru că obiectul povestirii e altul. No, nefiind ceva milionari în monezi convertibile în Europa, că pe vremea aia francul încă rula pe o parte şi alta a Senei, ne-am cazat într-un apartament modest, în Place de la Bastille. Oarecum central, nu cine ştie ce. Un pat în care să îţi arunci corpul ce durea în toate încheieturile după o zi întreagă de mers pe jos. Un fel de 2-3 stele românesc de astăzi. Naşpa, dar acceptabil.
Să revenim la starea de fapt. Beşini în capul meu cât încăpeau. Trecuseră cinci ani de la revoluţie dar comuniştii încă existau. Erau pline şcolile de profesori care nu erau în stare să priceapă faptul că s-a terminat cu milităria excesivă şi stupidă. Şi că era ok ca elevu de sex masculin să aibă părul mai lung de 2 centimetri, că nu se rupe pământul în două. Bine, io aveam undeva între 20 şi 40 de centimetri. Şi tare mă mândeam cu el.
No, şi începe prima zi de şcoală. Emoţii cât carul, aşa, de început de pubertate, mai ales printre sutele de domnişoare, una mai frumoasă ca alta. Parcă mă văd, cu pletana în vânt, cu figură de Don Juan, împărţeam zâmbete misterioase în stânga şi în dreapta ca să iasă perfectă prima impresie. În clasă, evident că mă aşed în ultima bancă de la geam, locul destinat dintotdeauna rebelului. Trebuia să pun punctul pe i încă din prima clipă. Poate aici ar trebui să menţionez că în clasa de uman/limbi străine, procentul de muieri covârşea clar de tot cel al toarşilor. Nu ştiu dacă mai ţin minte exact, dar parcă eram 30 de fete şi 6 băieţi. Deci marfă câtă încape.
Glume nesărate, hăhăieli cică indiferente cu restul băieţilor, atitudine detaşată, totul pus la punct pentru imaginea de Casanova. Nici nu cred că a început bine prima oră de curs că intră cele două tanti doctor care apăreau la fiecare început de an. Şi se apucă să ne caute, în gât şi prin păr, de păduchi. La mine au ajuns ultimul, fiind în ultima bancă. Am tras un zâmbet cât de languros mi-a ieşit la momentul acela când mi-a băgat mâna în pleată să mă caute de păduchi. Dintr-o dată, totul s-a făcut negru în jurul meu. Nu mai auzeam nimic, nu mai vedeam nimic. Îmi răsunau în urechi doar două cuvinte: ai păduchi. Aceeaşi doctoriţă mi-a dat şi binecuvântarea: du-te urgent acasă. Am ieşit roşu ca racul, cu urechile fierbinţi de puteai fierbe un ou pe ele, cu privirea în pământ. Da, io eram acel Don Juan cu păduchi.
Cu cerul prăbuşit peste mine mi-am târât picioarele acasă. Umilinţa are gust de fiere. Acasă, consiliu de familie, cum să salvăm dezastrul. Două băi cu petrol n-au rezolvat mai nimic. Aşa că s-a ajuns la soluţii radicale: tăiem părul. Mândria mea de pleată, rockerul din mine, imajinea de cuceritor fatal. Cum naiba să le arunc pe toate pe apa sâmbetei? Aşa că m-am ţinut cât de tare am putut, am obţinut o derogare, să îl tăiem doar până la nivelul bărbiei. Îmi aduc aminte şi acum groaza frizăriţei când a băgat prima foarfecă în părul meu care colcăia de ouă. Şi cât de abitir şi-a spălat cu spirt toate ustensilele după ce-a terminat. Dar abia acum a început calvarul. Deli şi Mămisa au lucrat aproape o săptămână, cu răbdare de Sisif, au luat fiecare fir în parte să îl cureţe de ouă. După 10 zile, m-am întors la şcoală, cu capul în pământ. Din păcate, dau peste asistentă în pauză. Trebuia să mă controleze ca să fie sigură. Din păcate, era pauză, era plin de colegi pe hol. Mă trage mai spre geam, bagă din nou mâna în pleată. Acelaşi teribil: încă ai păduchi. Dacă prima dată m-am mai bucurat de ceva clemenţă, de data asta s-au stârnit hohote de râs pe coridor. Prostul, a doua oară cu păduchi la şcoală. Încă o săptămână de puricat fiecare fir în parte şi am scăpat de păduchi.
Îmi trebuia ceva senzaţional să ies din căcatul în care mă băgaseră păduchii. Gigant căcat. Genială rezolvare, că prost nu-s :D . Am înghiţit în sec toate miştourile băieţilor, am tăcut mâlc. Şi am aşteptat, am aşteptat, până când m-a întrebat şi prima fată: de unde naiba ai luat păduchi? De la Paris, draga mea. Şi am fost back in business.

P.S. Poza e de la întâlnirea de 10 ani. Când mi-am dat seama că în ciuda faptului că ai spune că e mult timp, părea ca şi cum ne-am despărţit de abia ieri.

Batjocura pentru culorile CSU

csuMă întreb ce-ar spune suporterii Stelei dacă mâine, patronul clubului (altul, nu Becali că pe ăsta îl înjură by-default) ar decide ca Steaua să joace în alb-roşu. Sau invers. Dinamo să joace în roşu-albastru. Sau U Cluj în vişiniu şi CFR în alb şi negru. Sunt gata să pariez acu că n-ar exista peluză neincendiată pe oricare dintre astea patru stadioane.
Ieri a început memorialul Elemer Tordai, la Sibiu. Baschet, pentru necunoscători. Tot pentru ei, Tordai a fost unul dintre cei mai buni jucători ai echipei CSU Sibiu şi a murit acum doi ani, de cancer la colon. Iar de atunci, turneul amical care se desfăşoară la Sibiu în fiecare an, înainte de începerea campionatului, îi poartă numele.
Tot ca un background, ca să se înţeleagă cât mai bine problema, culorile clubului sibian sunt galben-albastru. De când sunt eu în Sibiu şi vin la meciuri, o singură dată a apărut o altă culoare, verde, pe vremea când echipa era sponsorizată de Foresta. Cel mai frumos cântec al galeriei sibiene este “galben albastru sunt culori frumoase, galben albastru sunt victorioase”. Iar cea mai frumoasă scandare e “inima noastră, inima noastră, inima noastră e galben-albastră”. Cel mai mare steag al unei galerii de baschet din ţară are două culori, galben albastru. Steagul folosit la baschet de U Mobitelco Cluj e mai mare ca şi dimensiuni, dar e steagul folosit la echipa de fotbal şi împrumutat la baschet. În fine, detalii nesemnificative.

Semnificativ este însă gestul conducerii Clubului Sportiv Universitar. Printr-o tâmpenie fără margini, o nesocotinţă şi o indolenţă crasă, conducerea clubului a decis să schimbe culorile echipamentului. Şi ce culori credeţi că au găsit. Alb şi Negru. Culorile clubului U Cluj, marea şi singura rivală din campionat a echipei sibiene în acest moment. Meciurile dintre Sibiu şi Cluj au fost cele mai spectaculoase din ultimii 10 ani. Şi în teren şi în tribune. Nu cred că a fost meci jucat la Cluj să nu fie cel puţin 300 de sibieni în galben. Până sezonul trecut, clujenii nu apăreau pe la Sibiu dar anul ăsta au venit. Şi sper să mai vină, pentru spectacol. De multe ori meciurile s-au terminat încrâncenat. Şi pe teren şi în tribune. S-a ajuns la manifestări ultras. La atacuri, bătăi, geamuri de autocar sparte. La ultimul meci cu Clujul din sezonul precedent, autocarul ultras din Cluj a fost trimis acasă. Pe motive de alcool şi de posibile violenţe. E o rivalitate crâncenă, la limita fair-play-ului. Deci o chestie cu care nu te joci dacă nu vrei să degenereze.
Eu fac parte din facţiunea moderată. A seminţarilor, a suporterilor de tastatură, pop-corn-ari, cum le place ultraşilor să ne numească. Dar de data asta am luat foc. Nu se poate aşa ceva. Nu poţi schimba culorile unei echipe dintr-o toană de conducător isteric. Nu te poţi pişa pe istoria unui club pentru un motiv pueril de genul “nu puteau să ne facă la timp echipamente galben-albastre”. Sincer, nici nu cred că şi-au dat seama de tâmpenia pe care o fac. Preferam să joace în roz-portocaliu sau verde-maro. Orice altă combinaţie de culori ar fi evitat un scandal iminent. Pentru că dacă şi de data asta se înghite acest neprofesionalism notoriu al conducerii clubului, rămânem doar nişte copii râzgâiaţi, buni de bătut gura pe la colţuri, care plâng când cineva le ia jucăria.

Back to the drawing board

Dacă s-ar fi salvat mai repede pozicile, le-aş fi pus deja. Da încă salvează, Picasa le-a pus prin ceva foldere absconse prin calculator, deci mai tre să aşteptaţi o ţâră până vin pozicile pe ţeavă. Până atunci, din nefericire, am revenit în civilizaţie. Şi e groaznică senzaţia. După ce o săptămână m-am trezit când a vrut muşchiu meu, între 8 jumate şi 10 de musai, că doar nu era să pierd frumuseţi de zile cu soare, cu linişte şi cu multe animale prin preajmă.
Rezum totul în câteva fraze, după aia vă povestesc mai pe larg. Stăteam într-o noapte târzie sau dimineaţă devreme cu Clau şi cu Bogdan pe scări, la Valea Rea, şi povesteam de orizonturile tot mai negre. De pornit în haiducie prin străinătăţuri, în speranţa că va fi mai bine.
Da, poate ar fi mai bine. Dar pentru mine ar rămâne mult prea multe în urmă. Ceva-uri la care n-aş putea renunţa niciodată. La susurul izvorului pe care îl aud pe fereastră noaptea înainte de culcare şi dimineaţa când mă trezesc, la ţigănuşii care sar din foc de fiecare dată când îl zgândăr, la căţeii care vin hoardă după mine la fiecare hălăduire pe coclauri, la berile băute cu prietenii, la minunile tărâmului pe care m-am născut şi în care vreau să mă îngrop. D-aia n-aş mişca nici un metru din locurile astea.

Aici ar trebui o bombă

Am vrut să dau cu băţul şi despre problema asta prin hambar. Dar a învins pacifistul din mine, ca de fiecare dată. Că no, la tăţi ni-i greu în ţara asta, să nu ne apucăm să ne omorâm cu pietre între noi. Să fim cu bun simţ, nu? Până cetesc fluxul Mediafax. Probabil n-o să vedeţi linkul, că am impresia că vă cere login. Aşa că detaliez.

Traficul rutier s-a desfăşurat cu dificultate, în noaptea de duminică spre luni, pe DN 7 (E 68), în apropierea municipiului Sebeş, din cauza numărului mare de maşini care au tranzitat zona şi a carosabilului deteriorat, iar coloanele de maşini s-au întins pe o distanţă de aproape 15 kilometri. Purtătorul de cuvânt al Poliţiei Alba, Iulia Haţegan, a declarat, luni, corespondentului MEDIAFAX, că problemele în trafic au apărut în cursul serii de duminică, în jurul orei 20.00 şi au durat până luni dimineaţă.

Aş fi tăcut, dacă nu i-aş fi ascultat cum mint cu neruşinare. Sunt 11 ani de când bat drumul acesta. Lunar, bilunar, trimestrial, nu contează. L-am făcut de peste 100 de ori. Ştiu drumul dintre Sibiu şi Deva ca în palmă. Pot conduce cu farurile stinse şi vă pariez că ajung întreg. Dacă nu mă păleşte altcineva. Am făcut 1 oră 20, am făcut şi 2, şi 2 jumate. Dar aseară am făcut mai bine de trei ore. Şi nu de la Deva, ci de la Orăştie. Şi nu, nu era ora 20, cum mint cu neruşinare poliţiştii din Alba. Era ora 18 când coada se întindea deja până la Lutsch 2000, la intersecţia cu Vinţi. Şi nu a apărut de duminică această coadă. Vineri, când am venit de la Sibiu la Deva, era aceeaşi coadă, în acelaşi loc.
Buuun, să trecem la minciuna 2. Puliţistul ăsta în cauză dă vina pe starea proastă a carosabilului. Că cică de aia s-a făcut coadă. Şi minte cu nesimţire şi nonşalanţă. Da, prin Sebeş s-au făcut ceva valuri de la TIR-uri, nu zic că nu. Dar problema e alta, nu e carosabilul. Morţii din Sebeş şi-au bătut joc de şoferi când au gândit traficul prin oraş. Pe o distanţă de 1 km avem un semafor, un giratoriu şi o linie de cale ferată. Că măcar atât i-a dus capul şi au făcut sensuri unice în centru, că altfel aveam şi 50 de treceri de pietoni. No, semaforul pulii, scuzaţi expresia dar mă apucă dracii când îmi aduc aminte,  NU MERGE. Deci bă cretinilor, DAŢI DRACU DRUMUL LA SEMAFOR.
Nuuu, ei dau vina pe carosabil. Prin urmare, când am văzut coada, am făcut cale întoarsă, am luat-o pe la Vinţi, am ieşit la intersecţia cu Alba, prin Lancrăm, am intrat în Sebeş din direcţia Cluj. La semaforul la care pe DN 7 se stătea la coadă 15 kilometri pe DN 1 nu era NICIO maşină. Pentru că acela e drumul cu prioritate.
Nu vreau să generalizez. Dar albanezii sunt proşti. Iar poliţiştii albanezi sunt mai proşti decât albanezii albanezi. Ca să nu zic că şi mai nesimţiţi. Iar cretinilor ăstora ar trebui cineva să le explice ce înseamnă impulsul de frânare şi ce se petrece când 4000 de maşini sunt nevoite să frâneze de trei ori într-un kilometru. Şi să le ardă două carabe peste bot când mint ca nişte nemernici împuţiţi care vor să facă economie la curentul semaforului şi fac pe mironosiţele. Un pârţ de oraş cu o singură stradă ajunge să blocheze două drumuri naţionale.

Şi se duse…

Încă un bărbat liber a căzut victimă pe altarul verighetei. Şi nu oricine, naşul. Adică, mă scuzaţi, Naşul. Cel pe care de-abia l-am convins să-mi pună pirostriile, că deh, nu vroia să mă nenorocească cu mâna lui. S-a sacrificat şi el. Şi nu oricum, ci în stil de mare campion. Socotiţi, numa, că şi-a răscumpărat mireasa cu o pungă de eugenii şi o conservă de gulaş, pe lângă clasicele sticle de whisky. De fapt două conserve, că năcădăii n-au specificat dacă vor de porc sau de vită, aşa că au primit din amândouă.
Concluziile sunt grave. Eu de abia îmi pot mişca tărtăcuţa, sunt cu gâtul înţepenit. Exces de Alice Cooper şi AC DC. Dar no, ce să-i faci. Doar de asta se fac parangheliile astea, ca să poţi face excese. Să te îmbeţi rangă cu o sară înainte, să apari mahmur la beserică, tocmai ca să poţi ignora partea cu să te înmulţeşti ca Raşela, care o avut vro 50 de fii, tehnic imposibil în zilele noastre, ş-aşa mai departe. Eniuei, n-am mai tras un chef ca ăsta de la întâlnirea de 10 ani. Ca beţivii mei de la Deva, nimeni alţii. Mă duc la masaj.