Sep 9, 09 • De la altii • brylu • 6 Comments »

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la momentul venirii pe lume sunt convins că deasupra nu era doar o stea norocoasă ci o ditai constelaţie. O Calea Lactee la pătrat. Am avut bafta, norocul, spuneţi-i cum vreţi, să mă nasc într-o familie binecuvântată. Numai oameni unul şi unul. Oameni frumoşi la suflet, buni, darnici, nişte exemple care mă fac să mă tem în fiecare zi că nu mă ridic la valoarea lor.
Bunica mea, Mămisa, a născut doi copii geniali şi a crescut patru nepoţi de senzaţie. A fost şi este omul care a dat echilibrul acestei familii, persoana spre care ne întorceam toţi când aveam o problemă de morală, de integrare, pentru orice problemă. Împrăştia drag şi dragoste în jurul ei.
Nona a luat de la ea tot ce-a fost mai bun, la care a adăugat şi o dragoste fantastică pentru animale. Că Mămisa, în echilibrul pe care îl aducea, tot timpul ne-a hâşâit animalele de prin preajmă. E memorabilă faza cu Moţiş, pisicuţa mea, pe care a vrut să o “facă pierdută” dar pe care am găsit-o două ore mai târziu. Ne-a iubit, pe toţi copiii din preajma ei, ca pe ochii din cap. De fiecare dată când venea să mă vadă ştiam că are ceva bun, ascuns pentru mine în “peşetă”. Senzaţională.
Deli a împrumutat de la Mămisa echilibrul şi l-a făcut cuvânt de lege în familie. E omul pe care nu îl vezi niciodată nervos. Femeia care a zâmbit, şi nici măcar amar, când au venit acasă hârtiile de exmatriculare ale odorului pe motiv de absenţe. Care a râs în barbă când m-a trimis la psihiatru pe motiv de scutire şi care mi-a dat drumul la şcoala cu hârtia ştampilată de “Laboratorul de Sănătate Mintală”. Cu trei Brilinski nebuni prin preajmă a făcut ce-a făcut, ce n-a făcut şi-a păstrat o pace mirifică în familie, care ne-a făcut să creştem atât de frumos.
Şi ajungem unde vroiam, de la bun început. La Nunu. Ştiţi cum e să trăieşti cu o siguranţă nefirească în suflet? Să nu gândeşti înaintea fiecărui pas, convins că “ai spate”? Şi că orice s-ar întâmpla eşti ocrotit de o mână magică? Cam asta a fost copilăria, adolescenţa şi întreaga mea maturitate. El mă îmbăia în fiecare seară. El îmi trăgea cele 30 de curele obligatorii la tâmpeniile care săreau peste limita de suportabilitate. După care, jumătate de oră mai târziu, ne trăgea pe balcon să aruncăm cu pungi cu apă sau cu petarde. E genul de om care e suficient să atingă ceva ca să îşi lase amprenta. Îmi vin în minte zeci de oameni, de situaţii, care astăzi ar fi fost altfel fără el. E omul fără de care lumea chiar ar fi mai săracă. A bătut de zeci de ori drumul Bucureştiului ca să facă rost de o casă pentru o biată prostituată din Orăştie. Iar când ea a murit, a adus toţi cei şapte copii ai ei în casa noastră, la masa noastră şi în patul nostru şi n-a dormit până nu i-a văzut la casa lor. Şi-a spart nasul de bunăvoie pentru că poliţiştii aveau nevoie de sânge ca manechinul pe care îl aruncaseră pe şosea, ca test de prevenţie, să pară real. Şi cu nasul sângerând a stat şi a filmat şoferii care treceau nesinchisiţi peste manechin. De zece ani hălăduieşte, ca haiducii din trecut, prin codrii munţilor Orăştiei, cu o botă în mână. E ultimul paznic al adevăratei istorii a României de astăzi. A adunat cu mâinile lui gunoaiele din cetatea sacră a dacilor şi a plantat sacii în faţa nesimţitelor instituţii care îşi bat joc de puţinele pe care le mai avem sfinte. A tăiat cu drujba copaci căzuţi peste zidurile Sarmisegetusei, care distrugeau ceea ce dacii au construit cu greu acum 2000 de ani. Sunt puţini oameni despre care poţi spune că lumea ar fi mai searbădă fără ei. Şi nu o spun eu, fiul lui, o spun restul oamenilor care l-au cunoscut. Nu l-am înscris eu în campania Jos Pălăria, ci unul dintre cei care l-au cunoscut şi au înţeles că merită tot sprijinul pe care i-l putem oferi în gesturile sale lipsite de orice urmă de egoism. Dacă vreţi, puteţi şi credeţi în steaua lui, votaţi-l. Pentru că luptă pentru un ideal naţional nu unul propriu.

Tags: deva, dragii mei, long gone, mi-e dor