Florian AARON

S-a născut la Rod, o comună lângă Sibiu. Învaţă iniţial la Sibiu (posibil la Colegiul Gh. Lazăr), apoi la Blaj, la şcoala greco – catolică. Studiile universitare şi le realizează la Pesta.
Pleacă în Ţara Românească şi devine profesor la Şcoala Centrală de la Craiova şi apoi la Goleşti (aici publică prima sa foaie volantă) iar de acolo va pleca ca profesor la Colegiul Sf. Sava din Bucureşti. Pasul următor va fi, normal, spre Universitatea din Bucureşti, după deschiderea acesteia de către Al. Ioan Cuza. Scrie mai multe manuale, printre care cel de istoria Ţării Româneşti („Idee repede de istoria printipatului Tării Rumânesti”), devenit cel mai important manual al generaţiei paşoptiste.
S-a implicat activ şi în viaţa politică a mijlocului de secol XIX românesc. În 1837 va fonda primul ziar românesc, evident denumit „România”. Va fi nu numai participant dar şi unul dintre liderii de opinie ai Revoluţiei din 1848. se implică în procesul de unificare a principatelor româneşti. Va lucra în cadrul Ministerului Instrucţiunii.
Se dedică istoriei, publicând mai multe studii dedicate ideei de „naţiunea română”. Printre studiile sale, remarcăm o biografie a lui Mihai Viteazul („Mihaiu Bravulu,: biografia şi caracteristica lui, trase din istoria Ţării Româneşti”) în 1857. De asemenea va publica un dicţionar francez – român.
Moare în 1887.
Text în cadrul campaniei 10 mari sibieni

Prima noastra conversatie

Ăăăăueeeeuuu, iiiiiiii, aaaaaa, ueeeeăăăăăăaaaaaa, ooooooo, uuuăăăăuuu, iiiiiăăăăuuuuuu. Oare copchiii ăştia când învaţă şi consoanele )? Deja de vreo săptămână purtăm conversaţii serioase de câteva minute bune. Da, da, ne înţelegem foarte bine. Ăăăuuuueeeeuuu e semnul de făcut broscuţe pe buric, meeeeeeee e semnul de foame, uuuuuăăăuuuu e de luat în braţe şi aşa mai departe. Pf, cât de repede poate să treacă timpul.

Cei 200 de mari sibieni

Da, asta-i o idee care îmi place. Nu neapărat pentru finalitatea acestui top cât pentru faptul că o grămadă de oameni, şi aici chiar cred că e vorba de o grămadă de oameni, vor afla nenumărate informaţii absolut preţioase despre cei care băteau acum 100, 150 sau 200 de ani pavajul Sibiului. Nu ştiu cât de mult va conta cine va fi sibianul cel mai cel. Dar mi-ar plăcea să aflu mai multe despre baronul Brukenthal, despre Radu Stanca şi mi-ar plăcea şi mie să ştiu cine sunt cei 200 din lista publicată de Răzvan şi Tudor. Ca să nu mă mai uit ca prostul la te miri ce placă comemorativă şi să n-am habar cui îi e închinată. Îţi trebuie multă răbdare şi ştiinţă ca să poţi să aduni informaţii despre 200 de oameni care au trăit cu zeci sau sute de ani în urmă. Şi de asta cred că merită sprijinit proiectul 200 de mari sibieni. Chit că io-s devean.

Galuste cu prune ca la mama acasa

Săptămâna trecută mi s-a făcut poftă de mâncăruri demult uitate, gătite de mămici, bunici şi cărora le-am uitat gustul. Aşa că mi-am promis că o să încerc să îmi aduc aminte cum se fac şi că o să încerc să le reînviu în bucătăria familiei, că tot se va înmulţi peste ceva luni şi n-o să-mi duc kinderu la Mc, nu?
Găluştele cu prună, gomboţii, au fost mâncare de bază în familion ani buni de zile. Delicatesă, mai ceva ca trufele. Era sărbătoare când mâncam găluşte. Prin urmare, am scotocit prin amintiri şi m-am pus pe treabă.

1 kg cartofi, musai roşii ca să se lege aluatul, făină – vreo 4, 500 de grame, da să aveţi mai multă la îndemână că io am consumat, nu glumă, 2 ouă, niţică sare, niţică scorţişoară, pezmet şi neşte prune. Nu puneţi botu la prunele greceşti, că-s de toată jena. Dar io n-am avut ce face, că prunele româneşti din Real erau mai toate stricate şi înmuiate, aşa că m-am dus pe mâna grecilor.

Aluatul se face în felul următor. Hierbeţi cartofeii până începe să crape coaja, ca să fie moi, să nu vă dea bătăi de cap. Zdrobiţi-i cu furculiţa până se fac asemănători cu pireul. Apoi, sarea şi două ouă şi amestecaţi bine, bine, după care începeţi şi puneţi făină. Dacă mai reuşiţi să vă dezlipiţi palmele, înseamnă că sunteţi pe drumul hăl bun şi că victoria e aproape. Ar trebui să iasă un aluat ceva mai moale decât cel de pizza dar nici prea moale, că după aia nu îl puteţi întinde. Prunele vin cuţitate în două şi stropite cu puţin zahăr amestecat cu scorţişoară. Toată treaba asta vă ia undeva în jur de 40 de minute, un ceas. De cilea începe partea ceva mai dificilă. Dacă nu v-a ieşit aluatul perfect, cum e cazul meu, o să vă bateţi capul ca să îl întindeţi în palmă. Stropiţi cu făină că merge mai uşor. Înveliţi frumos prunele în aluat, astupaţi orice eroare tehnologică, pentru ca zama prunei să rămână în interior, iar găluştele le daţi apoi la fiert. Mestecaţi din când în când cu tandreţe printre ele, ca să nu se prindă de fund. Ştiţi că sunt gata când au ieşit la suprafaţă. De cilea încolo sunt două variante. Ori prăjiţi un pic pesmetul într-o tigaie de teflon şi amestecaţi găluştele prin pesmet în tigaie, ori le stropiţi bine cu pesmet şi le daţi un pic la cuptor. Io recomand prima variantă pentru că din a doua iese o crustă destul de tare şi o să aveţi nevoie de cuţite ascuţite. La final, în farfurie, mai scăldaţi-le o dată în zahăr cu scorţişoară. Dacă nu vă lingeţi pe deşte, să nu-mi mai spuneţi mie Brylu Crocodilu.

P.S. N-am poze cu ele gata pentru că atunci când m-am apucat, am desfăcut şi o sticlă de Zaraza. Şi era cam pe gata când am terminat cu găluştele. Şi sticla şi io

Mama intotdeauna gateste cel mai bine

Citeam azi dilema lui Arhi legată de mâncarea “ca la mama acasă”. În care el enumera o sumă de bărbaţi, artişti în ale gătitului, care ar băga sub radical orice gospodină. Şi se prea poate, nu zic nu.
Dar. Şi aici apare un mare dar. Poate că bucătarii ăştia gătesc mai bine decât orice mamă, în afară de mama mea. Şi asta o spune oricine despre mama lui. Mama mea face cea mai bună mâncare. Pe sfârâitul untului din tigaia ei am crescut. Orice, oriunde aş mânca, niciodată n-aş face comparaţia cu mama.
Prilej cu care au început să curgă amintiri din papilele mele greu încercate. Mai ţineţi minte tandemul gris cu lapte – orez cu lapte? Cred că aveam cinci ani când am mâncat ultima dată aşa ceva şi tot îi simt încă gustul. Îmi aduc aminte cum îmi făceau ori Deli ori Mămisa un smiley din gem peste gris. Ca să vezi de unde a pornit messengerul, din grisul meu cu lapte. Apoi, laptele de pasăre. Moamăăă, aş fi dat tot nectarul şi toată ambrozia din lume pentru o porţie de lapte de pasăre. Perniţele acelea moi din albuş de ou. Tiiii, ce bunătate. Cum ciocolata apărea tare rar pe vremea aia, cu ce compensam? Cu gălbenuş de ou frecat cu zahăr. Frecam la el câte jumătate de ceas şi după aia lingeam tacticos linguriţa. Îl mâncam cât de încet puteam, să nu se termine prea repede.
Apoi, la micul dejun. Aici Mămisa era experta în stimulat imaginaţia copiilor. Prima tură, ou în pâine. Era distracţia mea preferată să iau pahare de ţuică şi să dau găuri în feliile de pâine. Păzeam cu religiozitate capacele rezultate din găurire şi le aruncam în tigaie la ordin. După care le foloseam ca să găuresc gălbenuşul. Mmmmmm. După ce ne săturam de ou în pâine, treceam pe ou semi-fiert în suportul acela de plastic de semăna cu o budă în miniatură. Îmi frecam mâinile de nerăbdare până îmi tăia cineva capacul şi apoi scotoceam cu linguriţa prin coaja oului până nu mai rămânea nimic. După care haleam şi capacul. Pizza din pâine înmuiată în lapte, cu salam şi sos de roşii. Spaghetele milaneze, dar făcute din aceleaşi ingrediente. Mâncăruri atât de simple, atât de bune şi atât de uitate. Noa, acu m-am enervat. Până într-o săptămâna fac şi mânânc câte una din fiecare cele de mai sus. Şi vin cu concluzii. Parol!

Unde s-au dus pletele?

Vroiam de multişor să vă povestesc păţania asta. Da m-am luat cu altele, nu m-am îndurat să mă pun pe scris, am chiert vremea cu alte prostii şi am uitat. Deşi periuţa pe care o port în cap acum în loc de păr îmi aduce aminte în fiecare zi de ea. Şi m-am urnit la scris şi datorită concursului Despinei.

Se făcea că începea clasa a noua. Adică astăzi, acum 15 ani de zile. Tulai, cât timp a putut să treacă. Din şcoala de artă, secţia pian, am sărit direct în cel mai mare şi mai important liceu din Deva, Decebal. La vremea aceea liceu, acum Colegiu Naţional. Acelaşi liceu îmi găzduise cu ani în urmă şi tatăl şi mătuşa. Devenise oarecum o tradiţie de familie să studiezi la Decebal. Prin urmare, de bucurie că le-a intrat progenitura la Decebal, ai mei m-au surprins cu un cado senzaţional, aproape o săptămână întreagă la Paris. Nu mă apuc acum să vă povestesc Parisul, deşi a fost incredibil, pentru că obiectul povestirii e altul. No, nefiind ceva milionari în monezi convertibile în Europa, că pe vremea aia francul încă rula pe o parte şi alta a Senei, ne-am cazat într-un apartament modest, în Place de la Bastille. Oarecum central, nu cine ştie ce. Un pat în care să îţi arunci corpul ce durea în toate încheieturile după o zi întreagă de mers pe jos. Un fel de 2-3 stele românesc de astăzi. Naşpa, dar acceptabil.
Să revenim la starea de fapt. Beşini în capul meu cât încăpeau. Trecuseră cinci ani de la revoluţie dar comuniştii încă existau. Erau pline şcolile de profesori care nu erau în stare să priceapă faptul că s-a terminat cu milităria excesivă şi stupidă. Şi că era ok ca elevu de sex masculin să aibă părul mai lung de 2 centimetri, că nu se rupe pământul în două. Bine, io aveam undeva între 20 şi 40 de centimetri. Şi tare mă mândeam cu el.
No, şi începe prima zi de şcoală. Emoţii cât carul, aşa, de început de pubertate, mai ales printre sutele de domnişoare, una mai frumoasă ca alta. Parcă mă văd, cu pletana în vânt, cu figură de Don Juan, împărţeam zâmbete misterioase în stânga şi în dreapta ca să iasă perfectă prima impresie. În clasă, evident că mă aşed în ultima bancă de la geam, locul destinat dintotdeauna rebelului. Trebuia să pun punctul pe i încă din prima clipă. Poate aici ar trebui să menţionez că în clasa de uman/limbi străine, procentul de muieri covârşea clar de tot cel al toarşilor. Nu ştiu dacă mai ţin minte exact, dar parcă eram 30 de fete şi 6 băieţi. Deci marfă câtă încape.
Glume nesărate, hăhăieli cică indiferente cu restul băieţilor, atitudine detaşată, totul pus la punct pentru imaginea de Casanova. Nici nu cred că a început bine prima oră de curs că intră cele două tanti doctor care apăreau la fiecare început de an. Şi se apucă să ne caute, în gât şi prin păr, de păduchi. La mine au ajuns ultimul, fiind în ultima bancă. Am tras un zâmbet cât de languros mi-a ieşit la momentul acela când mi-a băgat mâna în pleată să mă caute de păduchi. Dintr-o dată, totul s-a făcut negru în jurul meu. Nu mai auzeam nimic, nu mai vedeam nimic. Îmi răsunau în urechi doar două cuvinte: ai păduchi. Aceeaşi doctoriţă mi-a dat şi binecuvântarea: du-te urgent acasă. Am ieşit roşu ca racul, cu urechile fierbinţi de puteai fierbe un ou pe ele, cu privirea în pământ. Da, io eram acel Don Juan cu păduchi.
Cu cerul prăbuşit peste mine mi-am târât picioarele acasă. Umilinţa are gust de fiere. Acasă, consiliu de familie, cum să salvăm dezastrul. Două băi cu petrol n-au rezolvat mai nimic. Aşa că s-a ajuns la soluţii radicale: tăiem părul. Mândria mea de pleată, rockerul din mine, imajinea de cuceritor fatal. Cum naiba să le arunc pe toate pe apa sâmbetei? Aşa că m-am ţinut cât de tare am putut, am obţinut o derogare, să îl tăiem doar până la nivelul bărbiei. Îmi aduc aminte şi acum groaza frizăriţei când a băgat prima foarfecă în părul meu care colcăia de ouă. Şi cât de abitir şi-a spălat cu spirt toate ustensilele după ce-a terminat. Dar abia acum a început calvarul. Deli şi Mămisa au lucrat aproape o săptămână, cu răbdare de Sisif, au luat fiecare fir în parte să îl cureţe de ouă. După 10 zile, m-am întors la şcoală, cu capul în pământ. Din păcate, dau peste asistentă în pauză. Trebuia să mă controleze ca să fie sigură. Din păcate, era pauză, era plin de colegi pe hol. Mă trage mai spre geam, bagă din nou mâna în pleată. Acelaşi teribil: încă ai păduchi. Dacă prima dată m-am mai bucurat de ceva clemenţă, de data asta s-au stârnit hohote de râs pe coridor. Prostul, a doua oară cu păduchi la şcoală. Încă o săptămână de puricat fiecare fir în parte şi am scăpat de păduchi.
Îmi trebuia ceva senzaţional să ies din căcatul în care mă băgaseră păduchii. Gigant căcat. Genială rezolvare, că prost nu-s . Am înghiţit în sec toate miştourile băieţilor, am tăcut mâlc. Şi am aşteptat, am aşteptat, până când m-a întrebat şi prima fată: de unde naiba ai luat păduchi? De la Paris, draga mea. Şi am fost back in business.

P.S. Poza e de la întâlnirea de 10 ani. Când mi-am dat seama că în ciuda faptului că ai spune că e mult timp, părea ca şi cum ne-am despărţit de abia ieri.

Din pacate, s-a dus

Din păcate, am mai pierdut un artist preferat. Lista se îngroaşă, semn că îmbătrânim şi noi, alături de restul lumii. Şi numai ce mi-am cumpărat CD-ul cu Florian Pittiş pentru colecţia din maşină. A murit şi Patrick Swayze. Omul care n-a fost niciodată un actor strălucit, un muzician remarcabil (deşi încă mă tulbură She`s like the wind), n-a excelat niciodată suficient de mult ca să ajungă printre granzi. Dar cu toate astea, printr-un film obişnuit, fără nimic ieşit din comun, a creat un adevărat curent. Dirty Dancing este printre primele cinci filme ca număr de vizionări, şi eu nu obişnuiesc să revăd de mai multe ori acelaşi film decât dacă mi se pare chiar ceva ieşit din comun. Dar filmul ăsta mi-a creat întotdeauna o senzaţie plăcută, aşa, moleşitoare de linişte şi pace încât cred că l-am văzut de peste 20 de ori. Şi mi-ar plăcea să îl văd oricând. “Nobody puts Baby in the corner”. Ce frază prostească şi cu toate astea, cred că e una dintre cele mai cunoscute replici de film din toate timpurile. Îmi pare nespus de rău după el, o să-i duc dorul şi promit să mai văd, cel puţin încă o dată Dirty Dancing.

Un tatic grozav

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la momentul venirii pe lume sunt convins că deasupra nu era doar o stea norocoasă ci o ditai constelaţie. O Calea Lactee la pătrat. Am avut bafta, norocul, spuneţi-i cum vreţi, să mă nasc într-o familie binecuvântată. Numai oameni unul şi unul. Oameni frumoşi la suflet, buni, darnici, nişte exemple care mă fac să mă tem în fiecare zi că nu mă ridic la valoarea lor.
Bunica mea, Mămisa, a născut doi copii geniali şi a crescut patru nepoţi de senzaţie. A fost şi este omul care a dat echilibrul acestei familii, persoana spre care ne întorceam toţi când aveam o problemă de morală, de integrare, pentru orice problemă. Împrăştia drag şi dragoste în jurul ei.
Nona a luat de la ea tot ce-a fost mai bun, la care a adăugat şi o dragoste fantastică pentru animale. Că Mămisa, în echilibrul pe care îl aducea, tot timpul ne-a hâşâit animalele de prin preajmă. E memorabilă faza cu Moţiş, pisicuţa mea, pe care a vrut să o “facă pierdută” dar pe care am găsit-o două ore mai târziu. Ne-a iubit, pe toţi copiii din preajma ei, ca pe ochii din cap. De fiecare dată când venea să mă vadă ştiam că are ceva bun, ascuns pentru mine în “peşetă”. Senzaţională.
Deli a împrumutat de la Mămisa echilibrul şi l-a făcut cuvânt de lege în familie. E omul pe care nu îl vezi niciodată nervos. Femeia care a zâmbit, şi nici măcar amar, când au venit acasă hârtiile de exmatriculare ale odorului pe motiv de absenţe. Care a râs în barbă când m-a trimis la psihiatru pe motiv de scutire şi care mi-a dat drumul la şcoala cu hârtia ştampilată de “Laboratorul de Sănătate Mintală”. Cu trei Brilinski nebuni prin preajmă a făcut ce-a făcut, ce n-a făcut şi-a păstrat o pace mirifică în familie, care ne-a făcut să creştem atât de frumos.
Şi ajungem unde vroiam, de la bun început. La Nunu. Ştiţi cum e să trăieşti cu o siguranţă nefirească în suflet? Să nu gândeşti înaintea fiecărui pas, convins că “ai spate”? Şi că orice s-ar întâmpla eşti ocrotit de o mână magică? Cam asta a fost copilăria, adolescenţa şi întreaga mea maturitate. El mă îmbăia în fiecare seară. El îmi trăgea cele 30 de curele obligatorii la tâmpeniile care săreau peste limita de suportabilitate. După care, jumătate de oră mai târziu, ne trăgea pe balcon să aruncăm cu pungi cu apă sau cu petarde. E genul de om care e suficient să atingă ceva ca să îşi lase amprenta. Îmi vin în minte zeci de oameni, de situaţii, care astăzi ar fi fost altfel fără el. E omul fără de care lumea chiar ar fi mai săracă. A bătut de zeci de ori drumul Bucureştiului ca să facă rost de o casă pentru o biată prostituată din Orăştie. Iar când ea a murit, a adus toţi cei şapte copii ai ei în casa noastră, la masa noastră şi în patul nostru şi n-a dormit până nu i-a văzut la casa lor. Şi-a spart nasul de bunăvoie pentru că poliţiştii aveau nevoie de sânge ca manechinul pe care îl aruncaseră pe şosea, ca test de prevenţie, să pară real. Şi cu nasul sângerând a stat şi a filmat şoferii care treceau nesinchisiţi peste manechin. De zece ani hălăduieşte, ca haiducii din trecut, prin codrii munţilor Orăştiei, cu o botă în mână. E ultimul paznic al adevăratei istorii a României de astăzi. A adunat cu mâinile lui gunoaiele din cetatea sacră a dacilor şi a plantat sacii în faţa nesimţitelor instituţii care îşi bat joc de puţinele pe care le mai avem sfinte. A tăiat cu drujba copaci căzuţi peste zidurile Sarmisegetusei, care distrugeau ceea ce dacii au construit cu greu acum 2000 de ani. Sunt puţini oameni despre care poţi spune că lumea ar fi mai searbădă fără ei. Şi nu o spun eu, fiul lui, o spun restul oamenilor care l-au cunoscut. Nu l-am înscris eu în campania Jos Pălăria, ci unul dintre cei care l-au cunoscut şi au înţeles că merită tot sprijinul pe care i-l putem oferi în gesturile sale lipsite de orice urmă de egoism. Dacă vreţi, puteţi şi credeţi în steaua lui, votaţi-l. Pentru că luptă pentru un ideal naţional nu unul propriu.

I hate myself

Arhi are dreptate. Ne-am tâmpit cu toţii la cap. Scriem numa bălării, numa de naşpa, situaţii încălcite şi enervante. Am ajuns să mă refulez pe propriul blog în dauna cititorilor pentru că simt nevoia să dau tăt din mine când dau peste fel de fel de momente dificile, enervante şi stupide. E naşpa şi pentru mine şi pentru voi. Obişnuiam să citesc materialele scrise în urmă, cu câteva zile, cu câteva luni. De-abia abia mai găsesc câte unul care să mă facă să râd, sau să îmi aducă aminte de momente amuzante. Numa puli în stânga şi în dreapta. Huoooo. Prin urmare, mâine vă povestesc de ce m-am tuns ultima dată (la modul serios, nu un vârf de fir) înainte să tai toată pletana.

Cum de-am ajuns chel

Sincer, ma asteptam sa fie mult mai complicat. Cu mai multe pareri de rau din partea mea, cu nostalgii, cu amintirea vremurilor de mult apuse pe retina. Fleosc. Decamdata nici strop de regret dupa pletele odata rebele, ce mi-au adus destule belele (dar si destul noroc la gagici, la vremea lor).
Cautam un fax prin partul asta de oras (ca din anumite puncte de vedere e groaznic). Cald, putoare, trafic aglomerat, miros de esapament, camioane prin centru, cacaturi de astea de care ne lovim zilnic si de care nu vom scapa cel putin in urmatorii 20 de ani. Am deschis geamurile de la masina, pentru ca am intrat in vreo 10 magazine mergand tot cate 200 de metri si n-avea niciun sens sa pornesc aerul conditionat. Afara era cald, transpiram, de la curent imi zbura tot parul in cap, mi se lipea de frunte… m-au apucat dracii. Da niste draci de aia de n-am mai putut sa-i stapanesc. L-am sunat pe Sergiu, faimos pentru freza lui, si l-am intrebat de nea Sandu. Oficial, nea Sandu a devenit frizerul hambarului, numa el mai pune mana pe scafarlie.
Nea Sandu are salonul pe Intrarea Dimitrie Cantemir. Intr-un parter de bloc, curat, linistit, ca saloanele alea din filmele americane. Intru la nea Sandu, nici tipenie de om. El statea pe fotoliu sorbind cu pofta o tigara.

Aveti timp de un tuns?

Nu. Sunt ocupat. Acum imi termin tigara si dupa aia astept urmatorul client.

Nu era nici tipenie de om in tot salonul. Ma resemnez si dau sa plec. Dar intreb inainte

Maine aveti vreme, pe la ce ora sa vin?

Pai stai sa ma gandesc, sa vad cand am timp, ca maine am un client.

In momentul ala m-a pufnit rasul. Ca nea Sandu e mare sugubat. Mi-a aratat si un ziar, un Sibiu Standard, evident, de care uitasem, in care a aparut si el, articol facut pe vremuri de Alla, de care uitasem. M-a pus pe scaun cand a auzit cum vreau sa ma tunda. Cand a auzit de roackeri care trebe cheliti a facut ochii cat cepele si m-a trantit pe scaun. Din trei foarfeci a ajuns suficient de aproape de scalp ca sa bage masina in priza. M-a finisat cu foarfeca, apoi cu briciul, apoi m-a dat cu ceva pomezi numa de el stiute, ca sa nu ma irit. Una peste alta, rezultatul l-ati vazut mai devreme. Da ascultati la mine, nea Sandu e priceless.