Sportul românesc e o labă slabă

O să murim cu toții obezi, cu mintea îngustă ÅŸi cu IQ de maimuță urlătoare. Gândiți-vă la următoarea situație. Vrei să îți dai copilul la sport. La înot nu-l trimite nici dracu să înoate într-un bazin cu gresia ciobită în care se poate tăia oriunde ÅŸi fără supraveghetori. La tenis l-ai da, dar n-ai unde pentru că nu sunt terenuri ÅŸi alea două-trei costă de te rup. BaÅŸca faptul că nu învață team-spirit. L-ai da la fotbal. Dar ce naiba te faci dacă e talentat? âl trimiți între cercopitecii pe care îi vezi acum la televizor, semianalfabeți ÅŸi  cu IQ cât numărul de la papuci? Ferească Dumnezeu să ajungă carnea de tun a vreunui Becali, să îl vândă ÅŸi cumpere ca mieii de PaÅŸti în piață. Ok, va avea momentele lui de glorie, vreo două trei, după care va rămâne doar un alt idiot. Până aseară, mi-aÅŸ fi dat copilul la baschet. Să crească, să se dezvolte, să învețe spirit de echipă, colegialitate, pasiune, să facă parte dintr-un fenomen frumos. L-aÅŸ fi lăsat să muncească pe brânci, să vină acasă cu entorse la gleznă ÅŸi degete îndoite. L-aÅŸ fi oblojit ÅŸi l-aÅŸ fi trimis înapoi în teren. Sportul face mai bine decât orice altceva trecerea de la adolescență la maturitate.
Åži presupunem că ar fi fost un jucător bun, ar fi ajuns în echipa a doua. Cu multă muncă ÅŸi conÅŸtinciozitate ar fi ajuns în primii cinci la echipa de bază. Åži-ar fi tras, ar fi muncit, ÅŸi-ar fi zdrelit genunchii în sală. Ar fi cules aplauze ÅŸi huiduieli, pentru că în sport niciodată nu poți fi perfect. ânsă atât de multă greață simt acum față de sport încât mai degrabă mi-aÅŸ instala panou în spatele casei, prins de laterala blocului decât să îmi las copilul să devină parte la un fenomen atât de josnic ÅŸi jegos ca baschetul românesc din ziua de astăzi. Acest sport atât de frumos, de palpitant ÅŸi de extraordinar a ajuns o cârpă. Pe care fiecare nemernic îÅŸi ÅŸterge bombeurile de 1000 de euro bucata. Nici măcar baschetul nu a mai rămas un sport al performanței, al valorii colective ÅŸi individuale. A ajuns o batjocură, în care caÅŸcavalul cumpără coÅŸuri, aruncări libere ÅŸi faulturi gratuite. ân care arbitrii sunt exponenți ai unui sistem corupt, de la preÅŸedinte până la ultimul gunoier. Munca acestor copii care aseară au fost în teren a rămas o luptă cu morile de vânt. Åži al dracului să fiu dacă este corect.
Da, nici suporterii n-au fost uÅŸă de biserică. Am greÅŸit mult ÅŸi noi, cei din tribune. Nu trebuia să aruncăm cu reviste în teren. Nu trebuia să ne ieÅŸim din pepeni. ânsă cine cunoaÅŸte acest fenomen realizează că în anumite momente, fair-play-ul rămâne o simplă amintire. Vorba unui bun prieten de-al meu.

Comportamentul spectatorilor la finalul meciului de ieri nu a fost cel mai demn de luat in seama, dar cand vine unu’ la tine acasa… incepe sa-ti cotrobaie prin casa, stai calm, iti goleste frigiderul, stai calm, insa cand s-apuca sa-ti bata copii si sa-ti pipaie nevasta, poti fi cel mai civilizat om de pe Terra… nu ai cum sa mai rezisti.

N-am ce vină să aduc jucătorilor. Åži probabil de aia încerc să cred că o parte din vină ne aparține. Dacă ar fi să am o deviză în viață, poate mi s-ar potrivi cel mai bine fraza care o folosesc cel mai des: orice roată se întoarce. Åži am probat-o de nenumărate ori. Veni-va vremea ÅŸi atunci o să fim acolo. Să vă urăm cele bune.