L-am păstrat mai la urmă din motive ce sper că nu e cazul să vi le explic. Dar pe care mi le explic cu greu mie. Luând în calcul infima posibilitate că există şansa de 1 la un milion să fim ceva rude, asta ar însemna că pe undeva există şi un strop de sânge de ungur. Prin urmare, o mică parte din lumea mea miştocărească, aia în care iau în balon olteni, moldoveni, unguri şi restul de cele, se cam năruieşte. So, ultimul mare sibian de pe lista mea, domnul Lajos Brilinski. Observaţi că lipsesc Y-urile. Deci nu-i de-al meu până la urmă
A fost reprezentant al ordinului franciscan, ce la 1864 îşi va deschide un nou lăcaş în Sibiu, de această dată în cartierul iosefin. El a lucrat astfel cu călugăriţele franciscane, acestea încurajându-l şi susţinându-l în activitatea sa din Sibiu.
Foarte multe informaţii nu se cunosc, dar ştim că nu este născut în Sibiu şi nici educaţia nu şi-a definitivat-o în oraşul nostru.
Inaugurarea acestei mânăstiri se va face în 1 mai 1864 într-un cadru festiv. Cu tinpul aici se va organiza un seminar catolic înfiinţat de acesta. Astăzi vechiul seminar catolic este împărţit în două licee, Liceul „Noica” vechiu Sanitar şi Liceul „Textil”, ambele situate pe strada Dealului.
Jur că vreau să scriu și de bine, dar iaca, nu se nimerește. Mai sap, poate dau și de vreun subiect mai optimist. Presupun că toată lumea știe cu ce se mânâncă Ocna Sibiului. Pe scurt, pentru cei mai tineri hrăniți până acum cu WOW și Travian și care intră pe blog doar ca să vadă cel mai mare șarpe din lume mort, Ocna Sibiului e o stațiune la 18 km de Sibiu, cu lacuri cu apă sărată printre care cel mai sărat lac din România, Brâncoveanu, și cel mai adânc, Lacul fără Fund.
Ei, Ocna a fost împărțită de zeci de ani în trei părți: complexul balnear (cu vilele 1-10 care între timp au fost mai toate vândute iar unele reabilitate), ștrandul (trei lacuri cu apă sărată, amenajat cu terase din scânduri) și lacurile. Lacurile au fost întotdeauna punctul de atracție al stațiunii. Spre lacuri mergeau sibienii călare pe vagoanele de tren pentru că nu mai găseau locuri nici măcar pe scară pe când eram eu mic și bunicul era șef de gară la cuțite. No, lacurile alea, de când le știu eu, și 15 ani am mers acolo în fiecare vară câte două luni, n-au văzut strop de buldozer. Adică erau cum le-a lăsat natura, virgine. Iar virginitatea, ca în viața reală, la un moment dat se pierde. Așa că după câțiva zeci de ani în care nu s-a mișcat un deget, lacurile au intrat în reabilitare. Și lucrarea arată chiar mișto până acum, terase de pământ concentrice în jurul fiecărui lac, cărări pavate, chiar foarte, foarte mișto. Ideea e însă alta.
Teoretic, lacurile ar fi trebuit să fie închise. Se lucrează cu teren alunecos, periculos din cauza eroziunii provocate de sare, nu e o lucrare ușoară. Iar consolidarea pereților încă nu e gata. Acum nu e chiar o bombă cu ceas dar ferească ăl de sus de vreun accident, că să vezi atunci belele. Pentru că la lacuri, deși e închis, există o gaură prin gard. Iar cei care au intrat primii pe gaura aia din gard au improvizat și un podeț peste canal, ca să poată veni tot rumânul la baie. Cum rumânii năvăleau precum muștele prin gaură, imediat au apărut mici-makerii. Ăia care fac mici. Urmați de ăia care umflă colace și vând slipi, după care a venit formația. Cum drac or fi trecut ăia instrumentele prin spărtura din gard numai ei știu. Cert e că urlă muzica, frătzică, se perpelesc micișorii și rumânii se înghesuie la baie ca în zilele bune. Ce dacă ștrandul e închis? Ce dacă se poate prăvăli peretele peste tine? Dă-i să cânte!!!
P.S. Post scris cu o doză de ipocrizie din moment ce și eu am intrat prin gaură ca să-mi duc prunca la aerosoli
P.P.S. Scuzați calitatea îndoielnică a filmării. iPhone-ul e bun la multe, dar nu la toate.
Dacă s-ar fi întâmplat așa ceva în Germania sau în Statele Unite, banca vinovată ar fi închis obloanele și ar fi plătit câteva zeci, poate sute de milioane de euro/dolari. Doar că în țările cu apă caldă așa ceva nu se întâmplă, în primul rând pentru că cei șapte ani de acasă acolo chiar sunt șapte ani de acasă și pentru că deviza clientul nostru, stăpânul nostru n-a fost inventată cu siguranță pe unde a lăsat căcăreze Miorița. Dacă nu vă dumiriți ce reprezintă foile din fotografie, vă spun eu, o somație de plată. Cui și pentru ce contează mai puțin. Important este că e un document oficial, cu semnături, cu date personale, cu tot felul de chestii care n-ar trebui să fie la vedere. Acu, nu-mi dau seama dacă BRD-ul este într-o criză atât de adâncă încât nu-și mai permit plicuri sau sunt pur și simplu idioți. Aș paria pe cea de-a doua variantă, că băncile din România știu ele cum să jupoaie iobagii ca să aibă bani de plicuri. Astfel, cele două foi capsate, ce conțin informații personale, date de buletin, adrese, numere de conturi, sume, se plimbă nestingherite pe drumurile patriei, prin geamantanele poștașilor, prin cutiile poștale de bloc, la vederea oricărui indiscret. A, și asta nu e tot. BRD-ul a mai inventat o metodă de recuperat banii. Îți sună vecinii să te facă de căcat, să știe tot blocul că ai întârziat la rată. Da, BRD-ul e banca aia care îți ia comision și dacă ai tupeul să respiri la ei în sediu. Plm, la ei și aerul e scump.
N-am eu mari filosofii de viaţă, citate după care mă ghidez de-alde “trăieşte clipa”. Ştiu însă una şi bună care mi s-a verificat în mod repetat, uneori mai repede, alteori mai târziu. Singura certitudine pe lumea asta e că roata este rotundă. Şi orice roată rotundă se şi întoarce. Exact cum spuneam, mai devreme sau mai târziu se întoarce. Trebuie doar să ai un pic de răbdare şi să aştepţi. Am stat seri în şir pe balcon ticluind tot feluri de planuri dubioase pentru “proprietarii” grădinii din spatele blocului meu. Da, ăia care au aruncat căţeii la gunoi acum un an de zile. Dar uite, că până să le pun eu bombă, le-au pus adevăraţii proprietari. Aşa că, în dimineaţa asta mi-am savurat cafeaua pe balcon privind cum varza şi roşiile pentru care oamenii ăia au hingherit doi câini şi au alergat o gaşcă întreagă de copii dispar sub roţile buldozerului. Ce să-i faci, acum trebuie să meargă la piaţă după de-ale gurii şi poate în drum până ac0lo li s-o agăţa şi lor de turul pantalonilor vreunul dintre căţeii pe care i-au aruncat în container.
Suntem incapabili să trăim în democraţie şi să ne gestionăm singuri biata ţărişoară, care, păcatele ei, n-a greşit cu nimic de s-a nimerit cu aşa popor. Bunul simţ gospodăresc e la fel de prezent ca cel de pe şosele. Adică mai deloc. Când am avut bani n-am ştiut pe ce să-i aruncăm. Că vorba cu bani albi pentru zile negre au inventat-o turcii, nicidecum folclorul autohton. Când n-am mai avut pentru că i-am cheltuit, ne-am apucat să ne plângem pe la alţii. Băncile ne-au bătut părinteşte pe umăr până când au trebuit să strângă cureaua. Dai fiului rătăcitor, tai viţelul cel gras, dar până când? Nici şmecheritul corzii sensibile nu funcţionează la infinit. Aşa că ne-au tăiat robinetul. Atunci am apelat la vărul din străinătate. Am plecat capul şi am acceptat pe faţă că suntem incapabili. Fondul a venit, că doar asta e raţiunea lui. Să vină, să te scoată din hazna, când preţul e corect. Nu ştiu dacă îşi închipuie cineva că Fondul face asta din filantropie. O face pentru că sunt masoni, pentru că sunt evrei, pentru că ei sunt noua ordine mondială. Teorii sunt grămadă ca să gâdilăm un pic şi conspiraţionismul naţional. Fondul e un tată ceva mai responsabil decât băncile. Adică îţi dă cei 10 lei de corn şi suc dar vrea să vadă scările măturate înainte să îţi dea banii. Şi n-ar fi cel mai rău lucru. Dacă suntem incapabili să ne gestionăm şi într-un moment de luciditate avem şi curajul să recunoaştem asta, să vină unii care se pricep. Dar noi ce facem? Promitem, că doar nu ne doare gura. Ordonaţi, am disponibilizat 100 de mii de funcţionari, da să trăiţi. Probabil gândind, dă-i dracu, că-s proşti, ce ştiu ei de România. Suta de mii de capete promisă FMI-ului trebuia să aducă o reducere de 25% din cheltuielile cu salariile. Iar reducerea e de 5%. Poate nu observă proştii că am făcut din pix să dispară 20%. Că pe hârtie s-au dat afară 100 de mii. Dintre care 95 de mii erau funcţionarii fictivi care încarcă doar organigramele, nu şi cheltuielile. Concluzia: am creat panică, am băgat mortul în casa fiecărui funcţionar care deja se vedea cântând din muzicuţă la colţ de stradă şi n-am rezolvat nimic. Dar ABSOLUT nimic.
Am două variante, să scriu sau să vă arăt. Dacă şi scriu şi vă arăt iese un cearceaf mult prea mare. Aşa că vă las să vedeţi îndeaproape cât de mişto poate fi concursul Red Bull Romaniacs. Pentru noi, ăştia care ne uităm, că pentru concurenţi, ai steaua lor.
E drept și că am doar rockăreli în cap de vreo săptămână încoace și că altceva nu mai știu deocamdată și, no, poace d-aia oi fi mai irascibil. Citesc comentarii pe net referitoare la concertul Iron Maiden de la Cluj. În special pe blogul lui Liviu, ăl de a făcut nefăcuta și a reușit să scoată din joben concertul ăsta împreună cu ai lui parteneri. Și nu încetez să mă uimesc.
Nu-s nici două seri de când citeam pe spatele unui puștan care a avut 90 de lei de-un tric0u țările în care vor cânta AC DC după România. Țin minte că era plin de nordici și Germania avea patru spectacole. Asta fără ca AC DC să fie cumva în primă audiție prin țările cestea. Ne, România și Bulgaria au fost singurele țări din acest turneu în primă audiție. Sârbii i-au primit încă de anul trecut. Au fost la unguri, au fost la greci, au fost peste tot, numai la noi nu. Prin urmare, cred că nu e cazul să ne batem noi în piept cu cultura noastră muzicală când vine vorba de grei. Că n-avem apă caldă de atât de mulți ani încât să facem gușă. Puleți experți în counterstrike și telespectatori de Dansez pentru tine își tot dau cu părerea, ca niște connaisseuri, despre Maiden. Că-s expirați, că-s fumați, că ce mare chestie e un concert Maiden în România. Și cu pulsul crescând, am făcut io așa o compilație între astea trei mari concerte din ultimii doi ani, Metallica, Maiden și acum AC DC. Și pot să vă spun cu mâna pe inimă că singurul concert unde n-am văzut cocalari gelați, pisi pe tocuri și puștănachi guțani a fost concertul Maiden. Drept, au fost cei mai puțini oameni dintre cele trei, undeva pe la 20 de mii, dar doar creme de la creme. Rockeri unul și unul, geci de piele, plete prinse în coadă, bocanci cu ține, motoare huruitoare, valuri de bere dispărute pe gâtlej. Că găsesc N exemple de comentat despre calitatea publicului de la celelalte două concerte. La Metallica doi puștani din golden circle ascultau manele la telefon înainte să înceapă concertul. La căști, ce-i drept, dar suficient de tare cât să prind un au viața mea la cât de aproape stăteam. Iar la AC DC, întâmplarea și primele acorduri din Back in Black au făcut ca tocurile pizdulicei ce se tot înghesuia în mine să crape ca un iadeș de pui. Că lizdi cred că n-avea habar unde vine. Deci mai beș cu judecăți d-astea și mai schimbați canalul. Că proteveul vă prostește bueeey. Afișul e realizat de Imagistica.
O secundă, să-mi deschid o bere şi să mă apuc să vă povestesc cum fu la concert la AC DC. Ceva de vis, senzaţional, spectaculos, de povestit la nepoţi. Deşi mi-am dorit dintotdeauna, după ţeapa de anul trecut chiar nu credeam că o să am ocazia, deşi mă tot amăgeam că stai să vezi, mă duc la bulgari, mă duc la sârbi, îi prind eu pe undeva pe aproape. Şi probabil aşa m-aş fi amăgit până când chiar ieşeau la pensie. Iar eu rămâneam cu buza umflată şi doar cu dorinţa. Şi uite, că am apucat să o fac şi pe asta, să cânt Thunderstruck la 20 de metri de Angus.
Am pornit la drum de sâmbătă, pentru repetiţii cu Deva drinking team, numa aşa, ca să ne intrăm în mână. Am repetat noi ce-am repetat până ce ne-a prins dimineaţa. Shobo, gazda noastră, ne-a dat o tură bestială prin birturile din centrul Bucureştiului. Am ajuns într-un târziu la Mojo, cred că aşa îi spune, că nu vedeam decât dacă închideam un ochi, ca să-mi fac clarul. Mojo as in Mojito, din care am beut nu mai mult nu mai puţin de 6. Surprinzător, au avut un efect complet invers faţă de cel aşteptat. Adică cele 6 mojito-uri au anulat cele 10 beri consumate ceva mai devreme ceea ce a dus la un 4 dimineaţa în care io eram treaz lumină şi însărcinat cu cărat restul beţivilor către căşi.
Cu repetiţiile încheiate cu succes, la 3 şi un pic eram deja răstigniţi pe gardurile din jurul Casei Poporului. Prima oprire după ultimul rând de garduri, coada la jetoane, coada la bere. Urmau vreo 6 ceasuri în care ce drac să faci altceva decât să consumi. Că doar asta făceau şi toţi cei din jur, consumau. Au început să cânte Down. Oaaa, solistul de la Pantera, not interesting. Dacă vorbeai ceva mai tare nici că auzeai ce se cânta de pe scenă. Iar la Iris, la fel. Asta a fost singura dezamăgire, că mă aşteptam să zboare tricoul de pe mine la primul acord de chitară. Chiar aş fi vrut vreo câteva zeci de mii de waţi în plus. În fine, cele 5-6 ore au trecut destul de greu fără alt amuzament în afara celui furnizat de Ciuc. Dar au început.
Un Moise invizibil a despărţit ecranul gigant în două precum Marea Roşie şi din el a ieşit locomotiva. Rock n Roll Train. Senzaţional. Două ore mai târziu, cu spatele în pioneze, picioarele pline de bătături de la săriturile pe pavaj, răguşit ca un măgar încă fredonam. Au cântat tot ce mi-am dorit. Am fost la 10 metri de Angus şi excepţionalul său solo de chitară. Să cânţi 15 minute în pantaloni scurţi pe vântul ăla tăios, când cu stânga, când cu dreapta, când în picioare, când în genunchi, când pe spate, când cu chitara deasupra capului, la 50 şi de ani? Hell, yeah! Încerc să mă reculeg, să-mi ordonez senzaţiile pe care vroiam să le povestesc şi încerc să revin pe tema concertului că încă e o alandală în mintea mea. Încă mi se strânge stomacul doar când mă gândesc unde am fost, pe cine am văzut şi ce am ascultat. Oricum, acesta e apogeul.
Şi cum o veste bună nu vine singură, în 15 august plec din nou în roadtrip, de această dată spre Cloj. Pentru că Liviuţul a reuşit ce-şi dorea de ani de zile. Să-i aducă pe Maideeeeeen. Deci, schimbăm refrenul. Because it`s just a feear oooof theeee daaaaaaark.
Cu toată onestitatea vă spun că nu am nimic cu ţiganii. Şi nu sunt dintre cei înverşunaţi care i-ar vrea în lagăre, închişi în sate ca leproşii sau aruncaţi toţi în închisoare. În primul rând pentru că aşa cum nu se poate spune despre toţi românii că sunt leneşi şi puturoşi tot aşa nu se poate spune că toţi ţiganii sunt şuţi sau criminali. Ba aş putea paria că majoritatea nu sunt. Nici unii, nici ceilalţi.
Momentele în care m-am simţit deranjat în prezenţa lor sunt foarte puţine şi nu ţin de motive discriminatorii. Să zicem că olfactiv nu ne împăcăm foarte bine. Dar de fiecare dată am făcut un pas în spate, am ieşit afară la o gură de aer şi atât. Însă eu, unul, m-am săturat să îi tot aud că sunt discriminaţi. Pe la 12 au pornit de la biserica Filadelfia. Vreo 5 kilometri de şosea, până în centru, împânziţi de poliţişti, să nu care cumva să le deranjeze cineva marşul. La primărie au fost primiţi cu tot fastul de oficialităţii de rang 1. Nu de ceva secretari de instituţii. Şi totuşi se plâng. Am auzit de mai multe ori cuvântul discriminare decât acorduri între subiect şi predicat. Discriminare în sus, discriminare în jos. Domne, da sunteţi discriminaţi, întreb? Păi în România nu. Adică nu la nivel instituţionalizat. Adică reînvie antiţigănismul şi neonazismul. Adică tre să sensibilizăm organismele europene. Da mai mereţi dracu! Ce urmează, covor roşu, balonaşe de săpun şi ghirlande de flori ca să se simtă şi ei în largul lor? Plm. S-a inventat săpunul buey. Şi nu, nu e o remarcă discriminatorie cum că ar trebui să fiţi transformaţi în săpun ci pur şi simplu o revoltă a simţului olfactiv.
A, că era să uit. Dacă n-aveţi ce face cu următoarele patru minute din viaţă ascultaţi şi voi discursul regelui. Cioabă. Florin Cioabă.
Dacă mă scoate ceva din sărite, apăi e câte un Murphy prea de dimineaţă. În rest încerc să mă amuz când mi se aplică vreuna din regulile de aur din cartea lui Murphy. Dar la 8 dimineaţa? Mai dă-o dracu.
Veneam cu grabă spre servici. Nu mi se întâmplă foarte des să mă grăbească ceva atât de tare şi, mai ales, atât de dimineaţă. Dar na, azi s-a nimerit. Urcând pe Transilvaniei dau de un codălău cât o zi de post. Stăteam cel puţin 5-6 semafoare, la cum ştiu eu traficul în zonă. Disperat că nu ajung, bag a doua, îi dau forjă pe contrasens şi intru pe o stradă lăturalnică, pe Crişanei, cu gândul să ies mai repede în Calea Victoriei. Când, ghici ce mă aştepta pe Crişanei. Maşina de gunoi, tu-i maşina de gunoi ajmâne. No, numa bine, că am pierdut exact 15 minute pe ceas aşteptând să adune gunoierii toate tufele tăiate de rezidenţi şi toate peturile aranjate frumos în pungi de real. Cam prea de dimineaţă pentru nervii mei.
P.S. Aş fi vrut să vă arăt şi poza făcută ieri în Billa, unde se vinde Orbit Fresh Spearm dar kkt-ul ăsta de Blackberry face nişte poze ca ceaiul.
A fost reprezentant al ordinului franciscan, ce la 1864 îşi va deschide un nou lăcaş în Sibiu, de această dată în cartierul iosefin. El a lucrat astfel cu călugăriţele franciscane, acestea încurajându-l şi susţinându-l în activitatea sa din Sibiu.
.jpg)
