Care sunteţi voi şi care n-aţi mâncat de astea de când v-o adus mumele voastre pe lume. Pff, ce ştiţi voi. Că aţi muri de foame dacă n-aş mai fi şi io pe cilea. Sau, eee, nu chiar. Că n-am mai pus o haleală de vreo luni bune de zile. Inaniţia vă păştea dacă stăteaţi să vă dau eu mură-n gură bunătăţuri culinare.
Povestea e scurtă, rapidă şi la obiect. Evident că n-am inventat io reţeta asta deşi în anumite cercuri mi se mai spune da Vinci al bunătăţurilor culinare (îmi permit, că Băgă e în concediu şi n-are cine să facă gât pe cilea). Dacă n-are usturoi şi slană e absolut evident că patentul nu-mi aparţine. Cu nume italian, reţetoana vine din Jermanica, de la singurul bucătar amator de talie profesionistă pe care îl cunosc, pe numele lui de cod culinar, Gulie.
Ei, de fiecare dată când Gulie revine în Românica, şi asta se întâmplă în fiecare an, vine cu câte o reţetă nouă care să ne desfete nouă papilele. Încă e antologic anul în care a făcut chilli con carne şi pentru că am gătat două sticle de tequila am beut ţuică cu muşte pe fundul sticlei. A mai făcut paella, vitel nush de care, te miri cu ce noutăţi vine. Anul cesta a apărut cu plăşi pline de roşii şerii tu că mie mi-e ruşine, neşte chestii din cartofi, frunzi, usturoi şi un hălcău de parmezan. Frunzile frumos odorizate erau busuioc, barabulele snopite pân au devenit gnochi şi hălcăul de parmezan era julit din standul italienesc de printr-un carfur sau koifland. 
Din cauză că n-am avut răbdare să termine mâncarea ca să mă dau la cele trei sticle din vin roşu şi eram mai atent pe fundul paharului decât la tigaie, am rămas fără know-how-ul reţetei şi a trebuit să reconstitui reţeta prin aburi de alcool, din comentariile si interjecţiile auzite printre sorbituri. Prima dată n-a ieşit chiar, chiar, că vinul din memorie mi-a dictat să pun busuiocul impreună cu usturoiul la călit iar eu pe Bachus nu-l contrazic, să ne fie clar. Ceea ce a dus la distrugerea celei mai mici impresii de gust de busuioc. Nah, a doua oară mi-a ieşit mai de doamne-ajută. Faceţi aşe. Pic-pic-pic-pic-pic. Adică cinci pici de ulei de măsline într-o tigaie musai de teflon. 
Aruncaţi colea gnochii şeia din cartofi şi lăsaţi să se perpelească până când prind culoare de grecoaică ţinută în soare. Adică maroniul acela pervers. Când deja sunteţi cu gândul la te miri ce bunăciune, întrerupeţi visul, că acilea nu facem filme porno ci mâncare şi scoateţi aşa fain gnochii din tigaie. Reveniţi cu câţiva pici de ulei de măsline şi aruncaţi cu boltă nişte usturoi feliat mai bădăran. Scurt, că se maroneşte repede şi-apoi pute, strică toată mâncarea. Dupe usturoi urmează cu promptitudine roşiile şerii. Cel mai probabil n-o să găsiţi unele suficient de valabile, adică roşii şi dulci aşa că puneţi şi un vârfuleţ de zahăr. După care treceţi la zdrobit roşile în tigaie până încep să samene a sos. Puneţi în el ce vrea muşchiul vostru dar nimic în afară de sare şi piper. Când sosul e pe placul vostru, (adică după ce l-aţi ars că n-aţi ştiut cât să îl ţineţi muhahahah) rapideanu o mână sănătoasă de busuioc. Nu vă zgârciţi, că nu voi aţi stat în soare să îl culegeţi. Tăiaţi la fel de ciobăneşte, nu vă stresaţi să îl mărunţiţi. Şi cât de repede, săriţi şi cu gnocii peste. 
Sper că până acum măcar unul dintre voi şi-a pus întrebarea ce facem cu parmezanul? Că de nu înseamnă că mi-am răcit gura de pomană. Ăla trebe ras cu totul. Nu vă uitaţi că aţi dat 15 lei pe 200 de grame şi nici nu vă zgârciţi la din ăla de 3 lei că după aia ziceţi că vă dau reţete de căcat. Aşadar, jumătate din răsăciune puneţi rapid peste tot maglavaisul. Aaa, am fost deştept că v-am zis tigaie teflonată, nu? Noa, parmezanul ăla o să dea vaisul din maglavais. Şi o să iasă un papalaci de toată frumuseţea. Când îl scoateţi din tigaie şi îl puneţi în farfurie, nu fiţi ţărani, puneţi şi voi acolo două-trei fire de busuioc să arate fain şi mai aruncaţi nişte parmezan. Ş-apăi pe sară când va sări muierea pe voi şi-o să faceţi un copil turbat ca al meu, să v-aduceţi aminte. FĂRĂ ALCOOL N-ARE NICIUN SENS REŢETA ASTA!!!
Visez de ceva vreme la aşa ceva. Cam de când au început să circule mesajele alea cu “eşti de gaşcă dacă… ai mâncat gumă Turbo, ai fumat BT, ai jucat gropiţă”, etc. Copilăria mea culinară este perfect întipărită în memorie. Deşi mă lasă în alte domenii, cum ar fi numele persoanelor pe care le-am cunoscut de-a lungul vremii, mintea ţine foooarte bine minte ce păpam io când eram mic. Probabil papilele sunt mai de treabă decât creieraşul. Şi amintirile curg. Despre ou în pâine, ou moale, gălbenuşul frecat cu zahăr care-l haleam la desert, gomboţii cu prune. Chestii care se puteau face din nimic, pentru că la vremea aceea cam asta se găsea, mai nimic. Iar acum, văd cu surprindere câte minuni se pot face din nişte ouă şi nişte făină. Prăjitura pe care am testat-o de Crăciun la Deva, de exemplu, pe care o făcea străbunica mea, un deliciu, nu alta, făcut doar din ouă şi făină. Gomboţii i-am testat, au ieşit perfect, poate o ţâră cam tari, aşa, ca la prima încercare. Prin urmare, trebuia să vină şi rândul laptelui de pasăre. Read the rest of this entry…
Îl ştiţi pe Băgă. Da, da, băiatul cela ceva mai rotofei care ne face cu ou şi cu oţet pe toţi cei ce mai greşim literele pe tastatură sau confundăm covintele din dex. Noa, Băgă, pe lângă că e un băiat tare de treabă deşi rău de gură, e şi mare cuzinier. Adică dă bine cu ingredientele în tigaie. Deşi nu pare 
). Noa, Băgă al nostru tocmai ce publică o reţetă absolutamente delicioasă. Senzaţionească aş spune dacă aş fi pe ştatul de plată de la oteveu. Numa că no, Băgă fiind orijinar de pe meleagurile Mediaşului nu le prea are el cu arta. Ştie el să amestece în oloi, da la prezentare, 4, stai jos. Acestea fiind râse, colectivul culinar al hambarului a decis să întindă o mână de ajutor băgătorului de seamă pentru a-l transforma în vedeta ce merită să fie. Poate-l angajează ăia de la Prima pentru emisiunea ceia cu vedetele care gătesc, drac mai ştie cum îi zice.
Că veni vorba. Guess cine e propreterul unui wok din acela senzaţional de vinde meşterul de pe Prima la Real. Să tot fie… EU. Nemaipomenită tigaia.
Prin urmare, prezentăm, aşa cum ar trebui prezentată, reţeta de paste cu fructe de mare a întâiului Băgător de Seamă.
Am respectat reţeta întocmai, dar nu m-am abţinut să nu scap nişte usturoi prin ea. Taie-mă, spânzură-mă, dar pentru mine nu există viaţă fără usturoi. Prin urmare, Băgă foloseşte pentru această reţetă următoarele: un kil de fruşte de mare (io am luat din real pe alese: 10 creveţi mari, 10 inele de calamar, 200 de grame de creveţi mici, 6 batoane de surimi iar restul până la un kil am ales din maldărul de fructe de mare scoici şi caracăţi. Pe ascuns, să nu mă vază responsabilii că mi le aleg 
) o ţelinoacă, un pahar de vin, o juma de pachet de unt şi spaghete. Musai Barilla.
Ţelinoaca se taie după bunul plac. Aş paria că Băgă a tăiat-o a la Mediaş, în plotoage d-alea mari. Neee, că-i artist. Ţelinoaca se aruncă în uleiul încins musai d-ăla de măsline nefutut, ca să citez din autor. Dupe ce se rumeneşte, jumătatea de pachet de unt zboară şi ea în tigaie, la topit. Peste, fruştele, paharnicul de vin şi adio Roma. Merge foarte repede. Pastele fierte sar şi ele peste în oală şi fără figurăşenii, se halesc cât ai zice creveţi cu scoici cu calamar cu cărăcătiţi crabi şi neşte alte mişcătoare.
Că veni vorba de McDonalds şi de “promisiunea” pe care mi-a smuls-o Adeloasa, cum să procedez ca să împac şi capra şi varza. Că n-o să meargă kinderu la şcoală şi să fie de râsu curcilor, că nu ştie ce-i cela hamburger sau chizburger, aşa că m-am apucat să compilez prin bucătărie una alta, ca să fiu pregătit pentru momentul în care va trebui să iau atitudine, nu? Acu, fie vorba între noi, am mai încercat io acu ceva vreme o reţetă de hamburgeri, dar cu amestec de carne tocată şi a ieşit cam gras. Prea gras.
Prin urmare, profitând de faptul că muierea cerceta ieri Real-ul, am rugat-o cât de respectuos am putut, că de nu mă trage de păr, să îmi cumpere o juma de kil de carne tocată de vită şi nişte chifle. Am trântit de perete uşa frigiderului şi am ales cea mai faină bucată de bacon afumat, care nu lipseşte niciodată din frijider, am dat cep la o ceapă, am şmanglit din proviziile nevestei nişte felii de brânză topită şi am dat atacul la rezerva de brânză mucegăită pe care o mai aveam în casă. Mi-am adus aminte de brânză că citisem reţeta de hamburgeri pe blogul lui Teo.
No aşe. Am amestecat bine carnea tocată cu nişte condiment barbecue, sare, piper, şi un deget de vegeta. După care am pleznit-o în palmă până am rotunjit-o bine, bine. Am tăiat mărunt brânza mucegăită, am pus-o pe o felie de carne tocată, am acoperit-o cu alta şi le-am lipit bine pe la margini să nu se scurgă. Evident, pentru muher am făcut felie simplă, că a citit în nush ce carte de gravidoase că n-are voie brânză mucegăită.
Tăt maglavaisul zboară într-o tigaie teflonată, fără pic de ulei, ca să nu lase zamă şi să fie greţos. Pentru şi mai multă siguranţă culinară, am prăjit şi chiflele lângă burgeri, ca să absoarbă din grăsime. Se întorc o singură dată, deci urmăriţi-i cu atenţie, nici să nu se ardă nici să nu fie nefăcuţi. Când i-am întors, am pus lângă şi baconul tăiat felii subţiri şi l-am lăsat până a prins crustă. Crispy, că ăsta e cuvântul la modă în culinăreală. Când or fost gata, m-am apucat de clădit turnul. Ca să nu vă scape hamburgerul din gură sau să cadă din el toate cele, asamblaţi-l în felul următor. Ceapa vine direct pe chiflă. Peste, felia de brânză topită. Pe ea, ketchup cât credeţi de cuvinţă. Înfigeţi în ketchup feliile de cripsy bacon şi peste puneţi burgerul. Muşcaţi cu grijă, că primul mi-a zburat din mâini de zici că era dat cu cremă. Nişte bere ar fi nemaipomenită lângă, ocazie cu care am desfăcut şi sticla de Paulaner pe care o păstram cu sfinţenie în frigider. După care două ore m-am uitat în tavan, cu chipul omului sătul şi mulţumit. Să aveţi poftă.
Săptămâna trecută mi s-a făcut poftă de mâncăruri demult uitate, gătite de mămici, bunici şi cărora le-am uitat gustul. Aşa că mi-am promis că o să încerc să îmi aduc aminte cum se fac şi că o să încerc să le reînviu în bucătăria familiei, că tot se va înmulţi peste ceva luni şi n-o să-mi duc kinderu la Mc, nu?
Găluştele cu prună, gomboţii, au fost mâncare de bază în familion ani buni de zile. Delicatesă, mai ceva ca trufele. Era sărbătoare când mâncam găluşte. Prin urmare, am scotocit prin amintiri şi m-am pus pe treabă.
1 kg cartofi, musai roşii ca să se lege aluatul, făină – vreo 4, 500 de grame, da să aveţi mai multă la îndemână că io am consumat, nu glumă, 2 ouă, niţică sare, niţică scorţişoară, pezmet şi neşte prune. Nu puneţi botu la prunele greceşti, că-s de toată jena. Dar io n-am avut ce face, că prunele româneşti din Real erau mai toate stricate şi înmuiate, aşa că m-am dus pe mâna grecilor.
Aluatul se face în felul următor. Hierbeţi cartofeii până începe să crape coaja, ca să fie moi, să nu vă dea bătăi de cap. Zdrobiţi-i cu furculiţa până se fac asemănători cu pireul. Apoi, sarea şi două ouă şi amestecaţi bine, bine, după care începeţi şi puneţi făină. Dacă mai reuşiţi să vă dezlipiţi palmele, înseamnă că sunteţi pe drumul hăl bun şi că victoria e aproape. Ar trebui să iasă un aluat ceva mai moale decât cel de pizza dar nici prea moale, că după aia nu îl puteţi întinde. Prunele vin cuţitate în două şi stropite cu puţin zahăr amestecat cu scorţişoară. Toată treaba asta vă ia undeva în jur de 40 de minute, un ceas. De cilea începe partea ceva mai dificilă. Dacă nu v-a ieşit aluatul perfect, cum e cazul meu, o să vă bateţi capul ca să îl întindeţi în palmă. Stropiţi cu făină că merge mai uşor. 
Înveliţi frumos prunele în aluat, astupaţi orice eroare tehnologică, pentru ca zama prunei să rămână în interior, iar găluştele le daţi apoi la fiert. Mestecaţi din când în când cu tandreţe printre ele, ca să nu se prindă de fund. Ştiţi că sunt gata când au ieşit la suprafaţă. De cilea încolo sunt două variante. Ori prăjiţi un pic pesmetul într-o tigaie de teflon şi amestecaţi găluştele prin pesmet în tigaie, ori le stropiţi bine cu pesmet şi le daţi un pic la cuptor. Io recomand prima variantă pentru că din a doua iese o crustă destul de tare şi o să aveţi nevoie de cuţite ascuţite. La final, în farfurie, mai scăldaţi-le o dată în zahăr cu scorţişoară. Dacă nu vă lingeţi pe deşte, să nu-mi mai spuneţi mie Brylu Crocodilu.
P.S. N-am poze cu ele gata pentru că atunci când m-am apucat, am desfăcut şi o sticlă de Zaraza. Şi era cam pe gata când am terminat cu găluştele. Şi sticla şi io
Aţi încercat vreodată să faceţi ceva într-o zi de luni, ziua în care nici iarba nu creşte? Păi să vedeţi: NU PUTEŢI. Ori sunt eu un anti-social şi n-am mai dat demult p-afară, s-or schimbat regulile şi n-am ştiut, ori s-a tâmpit lumea. Da s-a tâmpit ceva din cale afară.
Mă pune dracu să mă uit printre reţetele maestrului Hădean. Da dracu mă pune. Şi încep să salivez la coastele de porc. Gata, zis şi făcut. Mă duc să îmi cumpăr ce trebe şi să fac coaste. Cum deobicei reţetele lui Adi necesită o grămadă de ierburi, primul drum l-am făcut în piaţă. Evident că n-am găsit tot ce trebuia, prin urmare am purces spre supermarketuri. Cu coşul plin de condimente şi verdeţuri m-am apucat să caut ingredientul de musai, coastele de porc. La Real pas, la Carrefour pas, la Kaufland pas. Hai să iau de la o carmangerie. La prima, pe Noica, închis. La a doua pe Oituz, închis. Mă enervez. Zic să bag barem un belet la loto, că de patru meleoane de coco îmi cumpăr câte coaste vreau. Pla, închis şi la loto. Ultima mea speranţă, hala de carne din piaţa Rahova. Ce credeţi. Luni, închis!
Care pielea mea e şpârla cu lunea asta de e totul închis. S-a transformat lunea în noua duminică şi tre să stăm cu toţii acasă, să ştiu, nu vin ca boul la muncă dacă lunea e decretată zi liberă de la natură. Sau cum duminica nu se taie porci, că e sfânta duminică, lunea e ziua oficială de belit ştremeleagul a tuturor celor care depind de guiţători. Ş-atuncea loteria? Sau şi acolo o fi plin de porci.
Foto
Citeam azi dilema lui Arhi legată de mâncarea “ca la mama acasă”. În care el enumera o sumă de bărbaţi, artişti în ale gătitului, care ar băga sub radical orice gospodină. Şi se prea poate, nu zic nu.
Dar. Şi aici apare un mare dar. Poate că bucătarii ăştia gătesc mai bine decât orice mamă, în afară de mama mea. Şi asta o spune oricine despre mama lui. Mama mea face cea mai bună mâncare. Pe sfârâitul untului din tigaia ei am crescut. Orice, oriunde aş mânca, niciodată n-aş face comparaţia cu mama.
Prilej cu care au început să curgă amintiri din papilele mele greu încercate. Mai ţineţi minte tandemul gris cu lapte – orez cu lapte? Cred că aveam cinci ani când am mâncat ultima dată aşa ceva şi tot îi simt încă gustul. Îmi aduc aminte cum îmi făceau ori Deli ori Mămisa un smiley din gem peste gris. Ca să vezi de unde a pornit messengerul, din grisul meu cu lapte. Apoi, laptele de pasăre. Moamăăă, aş fi dat tot nectarul şi toată ambrozia din lume pentru o porţie de lapte de pasăre. Perniţele acelea moi din albuş de ou. Tiiii, ce bunătate. Cum ciocolata apărea tare rar pe vremea aia, cu ce compensam? Cu gălbenuş de ou frecat cu zahăr. Frecam la el câte jumătate de ceas şi după aia lingeam tacticos linguriţa. Îl mâncam cât de încet puteam, să nu se termine prea repede.
Apoi, la micul dejun. Aici Mămisa era experta în stimulat imaginaţia copiilor. Prima tură, ou în pâine. Era distracţia mea preferată să iau pahare de ţuică şi să dau găuri în feliile de pâine. Păzeam cu religiozitate capacele rezultate din găurire şi le aruncam în tigaie la ordin. După care le foloseam ca să găuresc gălbenuşul. Mmmmmm. După ce ne săturam de ou în pâine, treceam pe ou semi-fiert în suportul acela de plastic de semăna cu o budă în miniatură. Îmi frecam mâinile de nerăbdare până îmi tăia cineva capacul şi apoi scotoceam cu linguriţa prin coaja oului până nu mai rămânea nimic. După care haleam şi capacul. Pizza din pâine înmuiată în lapte, cu salam şi sos de roşii. Spaghetele milaneze, dar făcute din aceleaşi ingrediente. Mâncăruri atât de simple, atât de bune şi atât de uitate. Noa, acu m-am enervat. Până într-o săptămâna fac şi mânânc câte una din fiecare cele de mai sus. Şi vin cu concluzii. Parol!
Io am o eternă problemă cu mâncarea. Da, sunt un mâncău cu bun simţ. Şi simt o panică acută, de fiecare dată când ştiu că nu am opţiuni. Nu neapărat că aş mânca, dar îmi place să mă ştiu tot timpul la adăpost de ghiorăieli şi restul sunetelor animalice pe care stomacul meu le scoate în momentul în care îşi primeşte obolul. Am avut problema asta cu Sibiul, o am în continuare şi cu Bucureştiul. Deh, obişnuinţa Devei când oricând, oricum (adică beat sau treaz) poţi mânca ceva foarte bun şi foarte ieftin, fie la Mc Baptist, fie la virşli. Pentru cine nu e de-al casei, Mc Baptist e un fast food non-stop, al unei reţele de multpreacredincioşi, care face nişte sandwich-uri cu şuncă şi sos de ciuperci de te lingi pe deşte. Şi dacă vă zic că un sandviş de ăsta face 2 lei, mă luaţi la palme de ciudă, nu? A, şi la virşloi, de vreo 5 lei primeşti 3 perechi de virşli de n-apuci să-i mânânci. Pentru cei care or picat tocmai acum de pe lună, virşlul este acel crenvurşt care se face dintr-o combinaţie de cărnuri care include capra (uneori şi măgarul, dar asta e altă poveste), destul de picant.
Aşa. Că iară m-am întins cu poveştile. Problema mea cu Sibiul e că dacă ard o beţie cruntă, până aproape în zori de zi, lista de birturi cu mâncare comestibilă pentru un beţiv e extrem de restrânsă. Că, sincer, nu-ţi vine să bagi nici Big Mama, nici Simpatico după tone de beri sau votci, după caz. Fu vremea cu El Gringo, restaurantul aşa zis mexican, transformat în locantă. E departe, e pustiu şi nici mâncarea nu e strălucită. Apăi, tot prin zonă, este o rotiserie, aşe faină, d-aia de manelodromi, une dacă n-ai stomacul beton armat eşti pa. Deşerţi zburătoarea în prima toaletă ca popicu. Ca să nu mai vorbin de gazele aferente.
La Bucale, same old story. Dacă ţi s-a urât de mecuri tre să cauţi şaormerii. Şi dacă nici p-alea nu le găseşti, aşa să te ajute bunul Dumnezeu. După concertul Maiden de anul trecut am căutat hămesiţi aproape un ceas ceva haleli mai dichisite şi-am ajuns să halim la ceva locantă sordidă din Drumul Taberei, ceva expirăciuni de chiftele şi pui Shanghai de nu ştiu cum de n-o divorţat stomacul de mine. Ş-acu vreo două luni am încercat ceva restaurant ciainiz, Wu Shing/Shu/Şo pe ei, nu mai ştiu cum îi zice. Aşa, mâncare d-aia fără gust. Deci noaptea, nici Sighiele şi nici capitala nu-s pe gustu meu.
Ziua în schimb…
Recenta vizită la Bucureşti mi-a forţat mâna. În sensul că n-am putut să strâng prea tare lesa la gâtul muierii şi am aterizat cu ea în Băneasa Mall. Locul pierzaniei oricărui bărbat. Nu vă povestesc cât m-a preumblat prin toate magazinele că simt cum mi se umflă iar picioarele. Aşa că revenim la tema discuţiei. Am halemus în Mall la Chopstick. Tot ceva ciainiz, da mai răsărit. Evident că am ales birtul după dictonul care mă caracterizează, une-i lume e musai să fie bun. No, acilea era să mă frig, că era lume şi la Mc şi la KFC. Deci nu-i neapărat să fie bun dacă e lume. Că şi lumea, uneori e proşti. M-am felicitat cu sinceritate pentru alegerea făcută. Foarte bună mâncărica, pe gustul meu, o ţâră picant-dulceagă, numa bună. Ce m-a dat însă pe spate a fost următoarea fază. Stăteam la coadă la cianizi când trec pe lângă mine doo cianizoaice. Cu tăvi de Mc în mână. Atunci m-o trecut o ţâră fiori pe şira spinării. Cu gându că “dacă cianizii nu s-ating de mâncarea cianiză şi mâncă de la mec, i’m priti maci focked”. Da n-am reuşit să conving muierea să încercăm altceva şi bine am făcut. Că o avut dreptate.
15 lei azi, 15 lei mâine, 15 lei poimâine… ăştia de la KFC au impresia că io am descoperit tezaurul de la Pietroasa? Că găina mea face ouă de aur? Wrong, pretenilor. De unde atâta cash. Pe de altă parte, foamea nu se uită la grosimea portofelului. Îţi dă ghes fie belşug, fie secetă. Aşa că, am surfat tot netul să văd dacă găsesc o reţetă asemănătoare cu cea de la KFC. Teo mi s-a părut cea mai apropiată de realitate, prin urmare, i-am dat bice.
În loc de fâşii de piept de pui (care nu-mi place de nicio culoare) am pus la bătaie o caserolă de aripioare. Le-am ţinut peste noapte bine acoperite şi la frigider într-un zămălău făcut din lapte, praf de usturoi, o lingură de chilli, ceva paprikă şi piper. Mirosea foarte bine dar m-am abţinut. Am zis să ţin de reţetă să nu mă dedulcesc înainte de vreme. Read the rest of this entry…
Cutremur de 6 grade la Sibiu? Aţi luat-o pe ulei. Doar pentru că n-am mai scris, asta nu înseamnă că n-am mai mâncat . Nu prea multe bunătăţuri, pentru că n-am avut timp de creaţii. Bine, nici aseară n-am avut vreme, tocmai d-aia am făcut spaghete. Eu, unul, sunt înnebunit de pastele italieneşti. În săptămâna petrecută în Italia nu m-am atins de altceva decât de paste şi de fructe de mare. Or fi italienii nişte mascalţoni, dar la paste chiar se pricep. Nush cum naiba le ies atât de bune. Că ale mele n-or ieşit a la italiana, dar never the less, gustul a fost de 1 milion.
Prin urmare, pentru un porţion sănătos de spaghetti carbonara aveţi nevoie de următoarele: Spaghette (dăăă, normal că vă trebe spaghette, năcădăilor ), bacon (eu am pus şi muşchi file că îmi place gustul), 3 ouă, două linguri de smântână, un sfert de pachet de unt, 200 de grame de caşcaval sau parmezan, usturoi. Deşi o să mă pizduie toţi italienii, eu am pus şi ciuperci proaspete, în ciuda reţetei şi a celor care au inventat-o.
Baconul se perpeleşte până face crustă. Nu îl ardeţi. În mod normal, acu vine usturoiul, eu l-am pus împreună cu ciupercile, care sunt opţionale. Şi lăsaţi pe foc până se fac toate ingredientele. După care stropiţi cu două linguri de smântână. Pastele, luaţi Barilla că merită, se fierb cu untul şi nişte sare cam 5-6 minute, să nu se înmoaie prea tare, după care se scurg şi se pun în tigaie. Ouăle bătute vin peste. Mestecaţi rapid vreo 3 minute, să se facă şi ouăle dar să nu se prindă, oul trebuie să se facă în jurul pastelor, nu ca o omletă. La final, puneţi caşcavalul, mai lăsaţi 1 minut să se topească şi haliţi. Go Planeeeeet!
Dacă nu v-aţi făcut şi o Cuba Libre pe lângă, cum am făcut io, aveţi mari şanse să terminaţi găteala în 20 de minute. Dacă şi beţi cât gătiţi, gândiţi-vă la vreo 40. Să aveţi poftă!
Care sunteţi voi şi care n-aţi mâncat de astea de când v-o adus mumele voastre pe lume. Pff, ce ştiţi voi. Că aţi muri de foame dacă n-aş mai fi şi io pe cilea. Sau, eee, nu chiar. Că n-am mai pus o haleală de vreo luni bune de zile. Inaniţia vă păştea dacă stăteaţi să vă dau eu mură-n gură bunătăţuri culinare.
.jpg)
