Tineti pumnii stransi

Având în vedere că se apropie data şi au început să apară şi semne biologice, familia Bilinchi, de data asta fără căţei, se îndreaptă către Braşov pentru următoarele zile, poate săptămâni. Prin urmare, să sperăm că găsesc un wifi prin apropiere, altfel ceau hambar până la venirea pruncei pe lume. Ţineţi pumnii la familion. Ura.

S-o dus dracu si Polisano

Din nefericire, am avut din nou nevoie de asistenta medicala. Ca deh, tocmai ce Simonoasa a intrat pe ultima suta si trage tare catre finish. Iar biata Cata nu mai prea are loc in burtica mamei. Si cum nu prea are loc, in ultimele zile n-a mai facut raidurile cu care ne-a obisnuit prin burtica, drept urmare, inapoi la doctor. Cand medicul de familie ne-a dat trimitere de urgenta la clinica Polisano m-am bucurat ca am scapat de holurile urate ale Judeteanului si de ecografele cu manivela. Dar vaaai, ce repede m-am grabit sa ma bucur. Desi nu aveam programare, aveam bilet de urgenta. La o clinica ce are contract cu statul, ergo, ceva din cascavalul varsat de noi la bugetul stat a ajuns se pe la serviciul de contabilitate din Polisano. Asta n-ar fi cea mai mare problema. Asteptam la o doctorita ce azi s-a intors din concediu. Mi-as pune banii fie pe schi in Austria fie pe ceva Bali-Maldive. Nici asta n-ar fi cel mai mare bai. Hiba enorma e  batjocura la care sunt supusi pacientii. E inadmisibil sa tii pacientii sa astepte o ora batuta pe muchie dupa care sa le spui ca daca sunt din intamplare locuri dupa programari ii iei, daca nu, asta este. Pai in pizda masii, urgenta ce inseamna? Ca poti sa stai la cozi doua-trei ceasuri fara macar sa ai certitudinea ca la final te vede doctorul? De ce in  clinicile private lucreaza tot romani, aceeasi romani ingalati, ciufuti si impizditi care se uita la tine de parca tu le faci un serviciu apeland la clinica lor. Da sa ma beti!

Cand iti dai seama ca o sa ai o fata

Când în coletul comandat tronează o pilotă cât o zi de post cu… Hannah Montana

Mai departe, Revelionul

Mda, ăsta a fost anul ţepelor voite. Că deşi mai avea neşte luni la dispoziţie până să vadă lumina soarelui pentru prima dată, Cătă ne-a şi făcut program. Neştiutori în ale sarcinii, ne-am fi dus până în Croaţia cu copil la purtător la început de septembrie. Ne-au băgat alţii minţile în cap. Ne-am gândit că deh, ceva mai aproape ar merge o deplasare. Şi măcar de revelion. Una peste alta, când ceasul bate a 8 luni de sarcină îţi dai seama că Borsecul parcă nu e chiar aşa de aproape pe cât credeai. Başca un search după cel mai apropiat spital cât de cât de Doamne ajută. No, când vezi că Piatra Neamţ e cea mai aproape localitate cu punct roşu pe hartă parcă te gândeşti de două ori. Doar n-o să am copchilă moldoveancă. Să mă blasteme o viaţă că în buletin scrie la locul naşterii Piatra Neamţ. Aşa că ne-am decis să rămânem acasă. Corinoasa s-a sacrificat, cu gândul că de Revul ce urmează o să îi întoarcem serviciul. Ceea ce o să şi facem. Cam aşa arăta puştoaica de Revelion. Aia mare. Da, şi aia mică.

Nu, nu era nervoasă. Doar poza a dracoasă. Şi io, ce să fac şi io imediat după ceasul al 12-lea. Mi-am cules ferma, că mi se stricau dracului murele.

A inceput valul

Valul cheltuielilor vreau să zic. Primul “marcă banul” pe altarul viitoare donşoare Brilinsky, pătuţul de musai. Nu dăm scoruri că vă înspăimântaţi şi nu mai procreaţi şi în momentul ăsta chiar avem nevoie de forţe noi. Răducu, verişorul viitoarei donşoare Brilinsky, a inaugurat pătuţul şi şi-a dat aprobarea. E bun şi trainic

Cata – prima fotografie

Până la 30 de ani credeam că am experimentat toate senzaţiile posibile. Bucurie, tristeţe, împlinire şi neîmplinire, o paletă atât de largă încât nici nu aş putea acum să le numesc pe toate. Ieri am mai adăugat pe listă una. Nu ştiu cum să o numesc, dar ştiu că e surprinzătoare, aducătoare de fluturaşi în stomac şi de umezeală în jurul ochilor, îţi creşte pulsul, îţi linişteşte mintea. Prima poză a pruncului îţi schimbă complet optica asupra viitorului. Da, eşti pregătit din timp cu gândul că vine ştii că viaţa ta se va schimba. Şi, cu toate astea, nu ştii nimic. Până nu vezi prima imagine, prima expresie a kinderului ce se joacă liniştit ascunsea în burta mămicii şi se strâmbă ciufuţel când îl zgândăre doftoru cu ecograful, nu ştii absolut nimic. De-aici încolo începi să trăieşti. Altfel şi mult mai pătimaş. Şi stau şi mă gândesc în fiecare secundă cum aş putea să-i mulţumesc Simonei. Draga mea rotofeie senzaţională.

Gravidelele

Micuţe, drăguţe şi rotofeie din cale-afară

Reactiile arbitrilor dupa cantarul oficial

Simonica: bine ca esti tu destept
bryluku: meaning?
Simonica: am primit o mie de mesaje de compatimire
Simonica: chiar ai 60 de kile
Simonica: saraca
Simonica: si cat te mai faci, inca…..
bryluku: muhahahaha
Simonica: porc
Simonica: boule
bryluku: creca ma duc acasica mai devreme
Simonica: asa si
Simonica: faci si tu ceva de mancare?
bryluku: ma gandeam sa iti fac ceva bun de papa
bryluku: sa fiu sigur ca ajungi la 60 de kile
Simonica: =))
bryluku: ca sa am de ce rade
Simonica: te rog sa te potolesti
Simonica: daca ajung la 60 o sa fiu foarte demoraliyata
Simonica: vai de capul meu
bryluku: de ce? o sa fii rotofeie si dragalasa

Criza de ras

Râdem de o juma de ceas, noroc că ne-am oprit, că ne înnecam de râs. Înfofolită până în gât, cu cinci calorifere pornite şi o farfurioacă de răcituri tocmai topită, doamna mama fiicei mele se gândeşte că ar fi cazul să se cântărească. Îi aduc cântarul la botu calului, ca să zic aşa, să nu se deplaseze până în baie. Se urcă pe el… 60 de kile. Nu ştiu câţi o ştiţi live pe Moţoaca, dar când a împlinit 45 de kile am tras un chef monstru. Că nu s-a mai întâmplat niciodată. Evident că pe mine mă pufneşte râsul, că îmi place să o tachinez că e tot mai rotofeie. Ea începe să râdă după mine, dar vrea reverificare. Şi cu cele 60 de kile în cârcă, aproape să se urce pe cântar pentru ITP, ce-i trece ei prin cap: “vezi să nu-mi mânânce câinii din farfurie”. Ea, la cele 60 de kile ale ei. Era de fapt numa 55. Ne-am calmat. După ce-am râs juma de ceas.

Miruna sau Ana Catalina?

Între astea două nume oscilăm . Da, mă gândesc că toată lumea a remarcat faptul că n-am mai avut atât de multă vreme pentru blogărit. Cum n-am avut pentru mai nimic în ultimele luni. Sunt în training pentru cel mai important job din viaţa mea şi singurul unde voi fi tot timpul recompensat şi de unde niciodată nu voi demisiona, cel de tătic.

Pentru multă lume e o umbră. Pentru mine e cel mai frumos contur care l-am văzut vreodată, un căpşor, o urechiuşă, o mânuţă şi un picioruş. 75% domnişoară, deja e prea mare ca să încapă într-o fotografie. Are patru luni şi un pic şi e mai agitată decât Ţica. E într-un du-te vino continuu prin burtica frumoasei ei mămici. Am emoţii. Şi până în martie mai e mult iar io nu mai am răbdare. Probabil o să ne ocupăm timpul încercând să alegem cel mai potrivit nume pentru viitoarea membră a Brilinskoilor. În finala mare s-au calificat Miruna şi Ana Cătălina. Ştim cu toţii deja ce o să voteze Copila Blondă, nu ? Asta dacă nu ne face vro surpriză şi va trebui să aruncăm toate hainele roz.