Dragii mei prekini, amatori de mâncat în oraş, fani declaraţi ai rejimului fast fud, revoluţionari împotriva sarmalelor şi şniţelelor, vin cu o veste proastă pentru voi. Ce proastă, incomensurabil de gravă. Pizza Hut a dispărut. Adică n-a dispărut, dar a pierdut renumele de cea mai cunoscută pizza din lume. Detronată de sora ei vitregă, născută din urgisirile vremii, Pizza Hot.
Mda, până aici nu aţi înţeles nimic. Nu problem, facem acuma lumină.
Cest articol a apărut în revista Zile şi Nopţi. E scris, semnat şi asumat de prekenu meu Ciprian Muntiu, de altfel un om genial, dar prea puţin plimbat prin lume. Sau no, bine îmbrobodit de patronii restaurantului cu pricina. Care e, de fapt, un fastfood/delivery şi, mai recent, restaurant.
Din principiu sar de cur în sus la fiecare furt. Că e naşpa să intri cu bocancii în munca omului, să umpli de căcat ani de investit în crearea unui brand cum e Pizza Hut. Românu nostru, dăştept din fire şi bandit din născare, schimbă o literă şi creează un nou brand. Bullshit cum spune francezul Goethe. Toţi cei care apelează la aşa zise strategeme le fac doar ca să profite de pe urma originalului. Iar o asemenea cronică de ziar le consfinţeşte furtul. Dacă n-aţi dat încă click pe poză, vă cetesc eu primele două fraze
Se poate ca Pizza Hot să fie cel mai cunoscut brand de pizza de pe mapamond. Nu băgăm mâna în foc
Cipi, prekene, bine ai făcut că n-ai băgat mâna în foc, că te ardeaaaaai, tulai ce te ardeai. Iar domn patron, dacă ajungi cumva pe cilea, aruncă şi tu o pălmuţă pe obrazu matale. Dacă n-o simţi, înseamnă că e gros rău.
Bă, care-i şpârla cu nunţile cu zgomot şi cu tam-tam? Claxoane, zgomot, urlete, răcnete, maşini, fum? Chiar nu reuşesc să înţeleg.
Probabil trec io printr-o zodie mai ciudată, mai irascibilă, dar sâmbătă chiar vroiam să pălesc o mireasă. Sau măcar un vornic, aşa, să mă descarc o ţâră. Meream prin oraş, pe Mitropoliei, către Piaţa Cibin. Acu nu ştiu dacă tocmai ieşiseră de la beserică sau p-acolo era drumul lor, dar oricum. Erau vreo 20 de maşini care mereau cu 1 la oră. Nu exagerez, zici că stăteau pe loc. Şi claxonaaaaaaau. Da claxonaaaaaaau de-mi părea rău că am aruncat roşiile stricate din maşină. Şi mergeau înceeeeeet. Pierd vreo 10 minute după curul lor până ni se despart drumurile, ajung acas la soacră pentru un haleu de weekend. Ies pe balcon, din nou. Altă coloană de 20j de maşini care urlaaaaaaau.
Ok, e un eveniment important in viata tuturor. Şi vrei să ştie vecinii de bloc că te măriţi. D-aia s-au inventat cei doi lăutari, unul cu saxofonu si unu cu acordeonu, ca să facă neşte zgomot când ieşi din casă în faţa blocului şi ies la geamuri toate babele ca să-ţi vadă rochia şi să bârfească de strâmbu de bărbactu. Dar nu crezi că e destul? Adică ce treabă au ceilalţi şoferi care poate se grăbesc undeva şi tre să stea după curul alaiului vostru care merge cu 1 la oră. Şi nefericiţii pe lângă care treci, care nu te cunosc şi nu te vor mai vedea niciodată, de ce tre să umble pe stradă cu degetele în urechi ca să nu surzească de la atâtea claxoane? Mi se pare aşa o ţigăneală, ieşită din comun. Asta e amintirea care o să o ai de la nunta ta? Că te-au înjurat 50 de persoane? Cam naşpa.
Că parcă aşa se zice, nu? Că e ca la mama acasă. Mama care e o adevărată meşteră în ale culinăritului şi o specialistă a invenţilor care încă nu au fost trecute pe hârtie sub formă de reţetă. Io-s mai convenţional de felul meu şi prefer să mă ţin de reţetă şi de paharul care întotdeauna dă o aromă deosebită chelcheşozului care se găseşte în cuptor.
Orice sesiune de gătit sănătoasă începe cu satisfacerea olfactivă a bucătarului. Prin urmare, indiferent de ce se află în cuptor sau pe aragaz, se desface o bericioaică sau, dacă avem la îndemână, se pun patru cuburi de gheaţă, trei felii de lămâie, acoperite frumos cu rom după care totul se scaldă cu o cola rece-aburindă. Combinaţia arată cam aşa. Aha, şi acuma vă roade ce-am gătit. Păi daţi cu clickul şi iţi vedea. Read the rest of this entry…
În sfârşiiiiiit. După lupte seculare cu constructorii, Mac-ul suflând în ceafă, KFC a deschis în sfârşit locanta de la Sibiu. Tăt la ieşirea din oraş, că doar acolo s-a mutat centrul Sibiului. Surprinzător, n-a durat foarte mult construcţia. Că deh, nu-s apartamente la 1000 de euro metrul pătrat care costă 200 da tre să mânăreşti pe hârtie restul de 800. Restaurantul e luat în franciză de un nene român iar, lucru aflat doar ieri, americanii interzic fotografiile făcute în interior. Adică e trecută în contractul de franciză această clauză. Deci n-o să vă pot arăta cum arată KFC-ul din Sibiu pe dinăuntru, rămâne să îl vedeţi de afară. Evident că am luat un mic dejun frugal, neşte Variety cu cartofei, aşa, să nu uit gustul. În sfârşit, un fast-food mai de Doamne ajută. V-am mai spus că Mc sucks? 
)
Mă oameni buni, cetitori de hambar, io recunosc că-i criză. Din fericire n-am rămas jobless pe străzi şi Doamne dă-le sănătate, noroc şi baftă celor care n-or fost aşa de norocoşi ca mine, să treacă bine peste belitul ăsta de an.
Io mi-s în criză de inspiraţie. Mă apucă pe mine, aşa din an în Paşti, câte-o lehamite de aia de tot ce e în jurul meu, de nu pot să vă zâc. Numa când deschid un site de agenţie şi îmi vine să dau cu monitorul de perete. Încerc să cetesc neşte bloage, în căutare de ceva mai inteligent, n-am răbdare să citesc. Lecturez un post, două, nu-mi vine nici să îmi dau cu părerea. Cred că deţin recordul de pagini închise pe minut. Stau sara la gazetă şi mă uit în gol, doară-doară îmi vine şi mie o idee de editorial. Să scriu şi io ceva enteligent pentru a doua zi.
Da cel mai enervant e că n-am inspiraţie de hambar. Drac să mă pâlpâie, da parcă nu mi se mai pare nimic amuzant. Nici măcar întâmplările mele, şi har Domnului, sunt găleată. Sau nu-mi mai vin idei cum să le aştern pe hârtie. No, pe tastatură. Mi-o venit o ideie, cu guest-posturi din partea comentatorilor mei şăfi. Io le-am propus, ajtept un răspuns din partea lor. Că ei sigur îz mai dăştepţi decât mine. Da nici să exploatez omu nu-mi vine. Aşa că voi, ăştia mai eliberaţi de jugul cotidian, dacă o mai rămas vreun rumân liber. De stres, de muncă, de lipsă de timp, daţi şi voi ceva idei de criză. Zâceţi cum dreaq scăpăm de starea asta împizdită. Că pe mine încep să mă zgândăre limbricii.
P.S. Nici nu mi-am dat seama, da aşa un post de Gropar am scris. Nu că mi-a ieşit. Ptiu, al dreacu, nici idei originale nu mai am.
Ies de dimineaţă (azi, la ora 10, că m-am trezit târziu, nuş cum dracu) cu prinţesele la plimbărica de dimineaţă. Să ne pişulim pe tufele din spatele blocului nostru. În stradă, oprit în mijlocul străzii, un Audi negru cu geamuri fumurii. O maşină d-asta nu e niciodată semn de bine. O ocolim atenţi toţi trei şi ne refugiem în terenul viran, să ne vedem d-ale noastre. Parchează Audi-ul lângă blocuceanu şi se dau jos din el trei hojmalăi, cam trecuţi de prima tinereţe, geci de piele, gelaţi, ştiţi stilul… mari clasici în viaţă. Îşi aprind ei tacticoşi câte o mahoarcă iar unul dintre ei, lideru de grup din câte se pare, începe să vorbească la telefon. Nu obişnuiesc să trag cu urechea la conversaţii care nu mă privesc, dar omul chiar ridicase nivelul decibelilor. “Bă fu**** m**** mat** de bulangiu cordit, să te f** şi să mă s**”. No, ce să-i zici unui cocalar de Audi, a… şi cu numere de Constanţa. Îl pun pe ignor şi mă concentrez pe prinţii, să nu dispară vreuna. Trec vreo cinci minute timp în care nenea nostru a săpat tranşee pe trotuar stânga dreapta. Probabil se conversa cu altcineva, de data asta. “Eu te rog să nu vorbeşti urât, da? Că suntem oameni şi ne putem înţelege şi fără să vorbim urât”. No shit, Sherlock. Probabil avea ceva în genul unei amnezii temporare. Sau o dublă personalitate. Când mergea spre stânga Fu*** m*** ma***, cand mergea spre dreapta, să fim oameni, da? De ce să vorbim urât. Două fluierături, băgat câinii în scară. Ce, să înveţe Urâţica să înjure? Nu e destul că latră cân o taie capul? Sau poate atunci chiar înjură…
Well good morning, dragii mei. Cum aţi dormit? Pe dreapta, pe stânga, pe spate? Sper că nu aţi sforăit, că nu-i frumos să horcăi toată noaptea. Şi sper din tot sufletul, pentru binele gastritei voastre să fi halit ceva la micul dejun, că mare pacoste v-am pregătit. Ready? Ta-naaaaaaaa
Calamari con soso verde e multos usturoios
Calamarrrrii, questa minune di natura care miroseşte groazniceşte când nu îngheţat este. Cheştile alea aflate pe scara evoluţiei undeva între râmă şi ornitoring. Şomâci de apă sărată care n-au altă treabă în afară de să dea la alţii de mâncare. Noroc de Dumnezău că-s mulţi şi se înmulţăsc mai repede decât chinejii. Prin urmare, aceşti calamari, biete nevertebrate născute pentru a se bronza în tigaie abundă prin magazinele de speţialitate. Sau, prin orice magazine. Io prefer inelele congelate. Dintr-un simplu motiv, că nu mai tre să le belesc. Iar râdeaţi ca proştii. Păi be nepricepuţilor, calamarii se beleşte dacă îi cumperi întregi. Tre să le tragi pelea de pe cap şi nu e un filing foarte plăcut. Aşa că achiziţionăm inele.
Inelele acestea se dezghiaţă şi se spală bine, ca să mai scăpaţi de putoare. 
A, calamarii nu-s de gătit pentru persoane cu olfactivu senzibil. Că vă pică tăt părul din nas până ajung ei în tigaie. Aşaaaa, se spală şi se scurg bine, bine, bine. Între timp, procedaţi în felu următor. Beliţi o ceapă (nu scăpaţi uşor de belit) şi o tăiaţi semi-rondele, ca să nu zic Julien, că iară ziceţi că am figuri în cap. Dupe care, într-o olicică puneţi aşe. Vreo 8 căţei de usturoi, dacă vreţi reţeta peasant style, dacă aveţi ceva manieraţi invitaţi puneţi numa 4. Pisaţi bine cu un vârf de cuţit de sare, până lasă zamă. Peste zama respectivă puneţi o mână bună, chiar şi două, de pătrunjel tocat. Şi amestecaţi până vă iese aşa, un mujdei să-i zicem. Într-o cană, puneţi o linguriţă de făină şi apă până în buză, amestecaţi să nu facă colocolaşe şi turnaţi peste. 
Başca două linguriţe de oţet balsamic. Sare şi piper, cum vrea muşchiu vostru. Aruncaţi ceapa în tigaie până devine străvezie. Cam 2 minuţele. După care calamaru, vreo 5-6 minuţele, până se rumeneşte. Şi atunci, aruncaţi maglavaisu peste. Fierbeţi vreo 25 de minute, să se înmoaie rondelele. Vă recomand două variante de garnitură. Pâine prăjită frecată cu usturoi şi unsă cu unt sau orez simplu. Mmmmm, mmmmm, mmmm. Nici nu mă mir că Tudor mă preferă pe mine drept bucătar oficial al party-ului de weekend în dauna Turcului. Că ăla în afară să taie brânze nu ştie altceva hihihihihihi.
P.S. Trăjni-m-ar puterea sovietică, uitai de vin. Aruncaţi ş-un pahar de vin alb sec în momentu în care puneţi maglavaisu peste prăjeli. Că aşa trageţi şi o beţie 
Şi ca să vedeţi că aveam domneala dintotdeauna în sânge şi nu-s un paizan de întors fânul şi rânit căcatul din grajd (kkt, c-am făcut şi d-astea). Ia, primele zvâcniri ale domnului din mine. Cu bericioaica în mână, la scaldă printre grase. Şi nu, nu la Pisi mă refer, că ea era prea ocupată ca să-mi pună coarne în loc să fie grasă
Adică no, o mai coborât şi omul muntelui de pe pajişte ca să fie şi el domn, măcar o dată în viaţă. Bine, tot nebărbierit. Asta n-o să se schimbe niciodată. Am fo ieri sara la Spa. La The Spa. Noul resort al hotelului Palace, în viitorul foarte apropiat Hilton din Sibiu. Pentru că deh, cum poţi descrie o activitate de gen mai bine decât trăind-o pe propria piele. Aşa că mi-am luat io cheloţii de bazin, care s-or dat numa pe la Baia Neptun şi pe la Sfântu Gheorghe în ultimul an şi i-am făcut şi pe ei domni. De la Praga încoace n-am mai vizitat un stabiliment cu gura deschisă şi cu ochii cât două cepe. Bă, îi fain. Nu fain. Îi genial. M-am îndrăgostit pe loc de cada cu bule, jacuzzi care este. Mi-aş desfinţa o cameră pentru aşa ceva. Cinci tipuri diferite de jeturi, concentrice, paralele, direct pe coloană unde au, au, au ce mă mai doare pe mine. Mi s-o lăţit un rânjet pe buze cât statuia libertăţii. Şi şunculiţele mele plici, plici, hihihihi. Din jacuzzi ne-am mutat în sauna uscată. Aia nu mi-o prea plăcut, că mă sufocam. Aia umedă, în schimb, bestială. Asudam ca un cal de curse başca faptul că ne-am apucat să ne stropim cu jeturi de apă rece. O hăhăială generală. Jucăriile ca jucăriile, dar masajul… Ce vis, ce poveste… Mă chinuiam să ţin ochii deschişi ca să nu adorm. Şi o domnişoară atât de finuţă, de-mi era jenă să nu mă apuc să sforăi p-acolo. Juma de ceas am fost în paradis. Şi atât de tare m-am relaxat şi atât de bine m-am simţit, de am uitat să scriu editorialul în ziar. Care ziar a apărut fără editorialul subsemnatului. Care cetitorii poa să plângă dupe mine, că o dată-n viaţă meri la spa. Că bani de-a doua tură, nici vorbă.
[book id='1' /]
Dacă vreţi mai multe poze, acilea.
Da, e un tarif “de-al dracului” dar asta nu ne împiedică să folosim serviciile până când îşi vor da seama că ies în pierdere şi vor schimba macazul. Şmecheria asta a mai făcut-o firma Pronto, pe vremea când Tico-urile erau la putere şi francezii încă nici nu se gândeau să cumpere uzinele Dacia. Şi atunci, Pronto a aruncat pe piaţă câteva sute de maşini Tico, la un preţ banal, aproape jumătate cât concurenţa, şi în 6 luni, toată lumea mergea cu Pronto. Şi atât de bine le-a mers încât şi-au deschis şi un magazin. Între timp, oamenii au început să se mai deştepte. Şi unii şi alţii. Angajaţii s-au prins că degeaba fac ei 20 de curse din care câştigă 1 milion dacă cei de la concurenţă fac aceiaşi bani din 10 curse. Clienţii s-au prins că pentru 10 sau 20 de mii de lei nu merită să te înghesui într-un Tico şi să mergi cu genunchii la gură până acasă. Şi atunci au mai scos o hârtiuţă. Confortul se plăteşte, nu? Şi nu mai suntem la începuturile capitalismului, când puneam leu peste leu. Taximetriştii moca din ziua de azi răspund la numărul 924. Asta cât or mai răspunde. Eu le dau maxim 1 an de existenţă dintre care vreo 6 luni cu tariful ăsta. Maximum maximorum. Pentru că n-au cum să iasă pe profit din 1 leu pe kilometru. Şi taximetristul de azi încă îşi aduce aminte de cum se cumpăra un Audi cu banul jos din 6 luni de taximetrie în Sibiu. Pe când acum… Oricum, noi să nu ne plângem. Că de un sanviş ne plimbăm prin Sibiu de ne plictisim.
P.S. Că îmi tot uit că Hambarul e internaţional. Chestia asta se petrece în Sibiu.
.jpg)
