Vise amare

Nu știu dacă v-am mai povestit începuturile mele de suporter de sport organizat. Eram un kinder de-o șchioapă, 5-6 ani cred că aveam. Pe vremea ceea, sportul era sport. Nu se exista să nu fie sala sau stadionul plin, indiferent ce meci era. Probabil pentru că existau foarte puține distracții și cu siguranță pentru că TVR-ul de atunci nu creștea monștrii în sport, cum fac televiziunile de azi. Orișicât. Prima mea echipă de suflet, care își va avea întotdeauna locul acolo, a fost Remin Deva. Handbal feminin pentru profani. Am crescut alături de fetele de la Remin, de Cristina, șeptarul meu favorit all-time, de Suzi, de Gabi, primele mele iubiri mele pasionale. Atât de pasionale încât la fiecare meci stricam câte un ibric făcând galerie. De atunci mi-a intrat handbalul în sânge. Un sport superb, complex și pe care nu ai cum să nu îl iubești. Handbalul și rugby-ul sunt sporturi unde devotamentul contează mai mult decât orice. Fiecare meci e o lecție de viață, înainte de a fi doar o parte a unei competiții.
Iar lecțiile de viață nu sunt tot timpul plăcute. Cum scumpul meu Remin, devenit ulterior Cetate e, în primul rând departe de mine și în al doilea rând într-un semi-anonimat, gândurile și pasiunea mea s-au îndreptat spre Oltchim. Singura echipa cu adevărat de Champions League din România. Nu căcaturile din fotbal, unde contează doar banii. Champions League de performanță, dacă mi se permite. Și aseară mi-am îndeplinit un vis, să le văd pe fete pe viu. Din păcate, lecția de viață a fost cam dură. Spanioloaicele au făcut paella din noi și acum trebuie tras tare pentru o nouă calificare. Toată noaptea am visat cele două bare pe care le-am avut la 20-20. Ce bucurie am fi trăit de măcar una ar fi intrat. Așa, am gustat din paharul amar al înfrângerii. Și cu toate astea, sunt foarte bucuros. Fetele sunt minunate, sublime, în ciuda micilor defecte. Nu-mi găsesc cuvintele ca să vă spun ce-am simțit văzându-le la câțiva zeci de metri distanță. Dar îmi găsesc cuvintele ca să spun că publicul din Vâlcea nu merită asemenea minuni. Desigur, galeria a fost minunată, la fel și o mare parte a publicului, probabil cea mai mare parte. Dar uscăturile depășesc norma care există în orice sală de sport din România. Fie că nu pricep întreg angrenajul din spatele unei echipe, fie că vin în sală doar ca să își verse nervii adunați acasă, în sălile de sport apar o grămadă de oameni de cea mai slabă calitate. Niște gunoaie care nu merită să fie primite în sălile de sport. Nu pentru că put sau pentru că mâncă semințe. Astea-s defecte pe care le trecem cu vederea chiar dacă s-a inventat apa caldă. Ci pentru că niciun sportiv nu merită înjurăturile pe care le-am auzit în sala din Vâlcea, cu atât mai puțin fetele de la Oltchim. Foarte amar gustul lăsat de Sala Traian, poate mai amar decât gustul înfrângerii. Dacă mai merg? Hell yeah! Un meci de Champions League e o experiență unică și merită trăită pe viu ori de câte ori ai șansa.