Despre oameni și urși

Suntem ridicoli.

Din ce în ce mai ridicoli. Un popor care iubește să se umple de ridicol. Care idolatrizeaza până la ridicol și încă mult peste gigibecali și dandiaconești. Care nu ezită să se arunce cu capul înainte în ridicol. De la intelectuali până la sătenii ce apără preotul acuzat de abuzuri sexuale, de la miniștri la braconieri. Avem o apetență greu de descris și imposibil de explicat pentru a deveni ridicoli. De râsul curcilor, dacă săracele de ele n-ar fi la fel de ridicole.

Am fost teribil de ridicoli când ne-am trezit cu un tigru în libertate la marginea cartierului Valea Aurie. Celulele de criză au zburătăcit prin Pădurea Dumbrava ca niște bibilici decapitate, incapabile să ia și să își asume o decizie până când inevitabilul a căzut din cer prin țeava lungă și lustruită a vânătorului care a ucis un tigru. ân Sibiu. România. Europa. ân anul 2011. Ridicol.

Apoi au început să își facă de cap urșii. Ridicoli și îmblăniții ăștia maronii care au tupeul să se revolte când sunt prinși în laț. Și să-l mai și tranșeze în bucățele pe braconierul care nici măcar să braconeze nu e în stare. Atât de ridicol. Bibilici decapitate asemănătoare cu cele puse să gestioneze problema tigrului din Sibiu au fost eliberate prin pădurile dâmbovițene de mai bine de o săptămână, ca să stabilizeze situația. Au început să bubuie tot ce e maro și mormăie că poate, poate, una dintre victime e turbată.

Și că am ajuns la capitol, voi realizați că dacă nu ai vreo rudă milionar îmbogățit prin tunuri, ministru sau astronaut american șansele tale de viață sau de dreptate sunt cu cel puțin 50% mai mici? Că elicopterele cu termoviziune ies de la naftalină doar dacă ești rudă îndepărtată cu vreunul din categoriile de mai sus? Atât de ridicoli am ajuns. Și nu putem să fim decât recunoscători din cale afară că trusturile media străine au corespondenți ce ne iubesc și ascund mare parte din acest ridicol sub preș. Că altfel am fi de râsul curcilor. Ridicole și ele, săracele.

Articol apărut în Turnul Sfatului