Din nou. Tot el

Dar vai, ce-i aici? Gresia pare cea din bucătăria mea. Da, o recunosc pe Urâțica, dar hei, ce-i cu labradorul ăsta la mine în casă. Cum de-o ajuns aici? Păi, dacă vă aduceți aminte, acum două zile mă crizam pe cilea tăt-tăt-tăt că am găsit un labrador auriu ÅŸi unde i-o fi stăpânul. Până să împart io poza ÅŸi zvonul pe la toată lumea, i-au apărut părinții. Super happy ending. Asară, aÅŸa pe la un oct când mă pregăteam să o tai spre casă, mă sună o prietenă. „ăăă, labrador auriu, zgardă roÅŸie… vezi că e pe CriÅŸanei, pe lângă Twenty”. Mă, dă-l dracu. O fi vrun Houdini ÅŸi ăsta. Åži mă duc. Of corz că era acolo, n-avea nicio treabă. Adulmeca mirosul de pizza ÅŸi se lua după unul ÅŸi altul. I-am dat un fluer, a venit ață pe bancheta din spate a maÅŸinii. No, ce să fac, ce să fac. Sun muierea. „Simooooo, ce faaaaaaci? I looooov iuuuuuu. Coboară jos cu o lesă”. Am scos ÅŸi trupeții mei, să se cunoască afară ca să nu facă scandal în casă. Ce să vezi. S-o alergat cu Urâțica vreo 15 minute pe afară. Tănă era mai circumspectă, presimțea că îl ducem ÅŸi pe ăsta în casă, să-i mânce ei mâncarea ÅŸi să-i bea apa. Åži n-a prea aquiesat (chiar, există cuvântul ăsta?) la labrador. Din fericire, Andreea mai avea numărul de telefon al stăpânilor. Pe care mi l-am salvat ÅŸi eu că presimt că o să ne mai întâlnim. PuÅŸtănache e un câine teribil. Inteligent, super bine dresat. Dar are el un pitic cu vizitat lumea. Åži acum cum a nins, poate să sară gardul. Nu se îndepărtează prea mult de casă, dar suficient cât să le dea emoții stăpânilor. âl cheamă Brando, să ÅŸtiți cum să îl strigați dacă îl vedeți.