Doi frati patati

Suntem obișnuiți cu o grămadă de oameni în jurul nostru. Mai mulți sau mai puțini în funcție de cât de sociabili suntem. Familie, prieteni, colegi de birou, simple cunoștințe, agenda de telefon pleacă de la 50 la sute, poate mii de oameni. Prietenii se numără mai nou pe Facebook, cunoștințele pe twitter. Încerc să-mi aduc aminte vremurile când nu aveam telefon mobil, cum dracu trăiam atunci? Și cum naiba atunci aveam legături mult mai strânse cu prietenii mei deși, în aparență, era mai greu să te întâlnești cu ei. Nu era mai frumos atunci? Când halba era măsura de socializare și nu minutele naționale sau cele în rețea? În ciuda aprecierii sincere pentru acea perioadă și dezaprobării totale față de dependența de calculator și telefon mobil, a venit momentul și să fiu recunoscător.
Au trecut aproape trei ani de când mi-am văzut ultima dată fratele față în față. Trei ani în care mă chinuie dorul și mă frig nenumărate regrete. Pentru că așa e, niciodată nu apreciezi ce ai lângă tine până nu pierzi acel lucru. Sau pleacă mult prea departe ca să poți conduce 2-3 ore până acolo. Răducu e tata lor în New York. I-au trecut prin mâini o liotă de vedete. Dacă vă zic că Naomi Campbell e una nu-i așa că vă apucă jelozia? Iar acum se mută în Las Vegas, tocmai la hotelul Bellagio. Da, da, ăla din filme pe care l-au spart Clooney și Pitt. De trei ani n-am apucat să văd decât un chip pixelat, tot timpul pe fugă. Și mi-e tare dor de el, vreau să i-o arăt pe Cătă, pe Țica, membrii ai familiei noastre pe care încă nu a apucat să îi țină în brațe, să se joace cu ei. Știu că va veni și ziua ceea, dar e prea departe pentru răbdarea mea. Probabil trebuie doar să strâng din dinți și să mai aștept. Mulțam lu Bill, firmei Acer și ăstuia de își zice Cristal Eye pentru webcam. Să vă dea Dumnezău sănătate.

Inviere cu iz pagan

A little dark, a little creepy. Cristos a înviat, dragilor, iertaţi absenţa, dar family comes first. Deşi pare o cetate fortificată, ceea ce vedeţi în imagini este o biserică ortodoxă. Sfinţită, cu tot tacâmul, şi în care se ţin slujbe. E biserica de la Densuş, una dintre cele mai misterioase clădiri în care am pus vreodată piciorul. Iar ca tacâmul să fie complet, am vizitat-o şi în noaptea de Înviere.
Un cer senin şi înstelat cum demult nu am mai văzut. Anticameră pentru gerul care promitea să se instaleze şi să testeze abnegaţia credincioşilor. Din vale, biserica seamănă cu o stafie. Luminată lugubru, e vizibilă de la câţiva kilometri distanţă. Şi este cu adevărat spectaculoasă. În jurul bisericii de la Densuş s-au creat nenumărate legende, cele mai multe în jurul picturilor sfinţilor de pe pereţii bisericii. E singura biserică din România, dacă nu chiar din lume, în care sfinţii din imagini au ochii scoşi. Mână de păgâni, s-ar spune. Chiar aşa. Turcii şi tătarii călcau constant biserica din Densuş. Iar cea mai mare umilinţă pentru români era intratul cu calul în biserică. Mâinile meşteşiugite care au construit biserica-fort au gândit în amănunt cum să prevină batjocorirea celor sfinte. Intrarea în biserică e mai joasă decât înălţimea unui om. Imposibil de intrat cu calul. Picturile de pe pereţi n-au avut însă cum să le ocrotească. Ochii sfinţilor poartă şi acum urmele iataganelor şi suliţelor cuceritorilor. Pe o laterală a bisericii, undeva la jumătatea drumului înspre turn, aceleaşi mâini au creat o tainiţă, neştiută de mulţi. În acea tainiţă dispăreau toate odoarele bisericeşti la vremea invaziei. Şi aşa au reuşit să rămână în biserică sute de ani.
Biserica de la Densuş este o enigmă din toate punctele de vedere. În primul rând, abundă de simboluri păgâne. Chiar la intrarea în biserică, sub o icoană pictată, stă o cruce celtică. Apoi, în partea din spate, acoperişul e construit sub forma unei rândunele iar pe el tronează doi lei. Doar forma a mai rămas din ei după ce au trecut câteva sute bune de ani peste piatra în care au fost sculptaţi. Explicate fiind găurile din ochii sfinţilor, ajungem la pruncul Isus. Este, cred, singura imagine în care Isus este îmbrăcat în port popular. Din păcate, pentru că retardul de mine a lăsat trepiedul acasă, poza e foarte mişcată şi nu se înţelege mare lucru. Însă cea mai mare nedumerire care te izbeşte la vederea bisericii e construcţia în sine. Pare făcută din resturi. Lipsită de cel mai mic stil arhitectonic sau unitate a materialelor de construcţii. Lespezi, coloane dar şi piatră de râu şi cărămidă arsă. Cronologic vorbind, materialele folosite ţi-ar spune că biserica a fost construită în 3-400 de ani. Dar nimeni nu ştie exact. Iar adevărata operă de artă este acoperişul. Un fel de turn din Pisa dacă vreţi. Înconjurând biserica ai impresia că turla se răstoarnă, de fiecare dată în partea dreaptă. Patru triunghiuri la vedere acoperă un romb gigant. Şi toată turla este construită dintr-o singură piatră imensă pe care nimeni nu ştie cine a şlefuit-o şi cum a fost ridicată la acea înălţime.
Să fii acolo de înviere, într-o noapte limpede, geroasă, înconjurat de stafii, umbre, lumânări şi câini care urlă lugubru e oarecum înspăimântător. Dar în acelaşi timp te şi ţintuieşte cu ochii în minunile ascunse în pereţii acestei biserici. Iar în tine se trezeşte o dorinţă imensă de a ştii ce a fost acolo acum 5-600 de ani. Vă las cu nişte pozici. P.S. Poza care o să vă trezească o mică repulsie nu e o manifestare satanistă. E poza “Eu si Tănă la Densuş”. Cu un pic de imaginaţie

Pentru ultima data

Din motive de lipsă de timp, de agitaţie, de trebi şi alte daravele care parcă nu se mai termină niciodată n-am apucat să vă relatez un aspect foarte important. Evident, Eustache. Micuţa kikusan a făcut ce a făcut şi a convins şi a doua serie de stăpâni să ne-o înapoieze. Au rezistat eroic 4 zile după care nici ei n-au mai rezistat. Cât pe ce să mă apuce disperarea şi pe mine. Daaaar, biata căţeluşă nu avea nicio vină pentru jeturile permanente care ieşeau din ea. Ci o megainfecţie urinară. Din fericire, am aflat şi am tratat. Iar acum, Stache e o nemaipomenită, având în vedere că am scăpat de excesele de pipi. Nu fac lobby inutil pentru piticanie, dar mă jur cu mâna pe orice carte sfântă că e cel mai dăştept căţel pe care l-am văzut vreodată. Cu tot regretul pentru Ţica şi Tănă, kindera rulz. Din nefericire, locul ei în casa noastră e luat de vreo nouă luni de Cătă. Azi mâine apare şi, din nefericire, Cătă bate Stache. Având în vedere că marţi părăsim Sibiul cu destinaţia Braşov, mai am 6 zile în care să îi găsesc un stăpân. Dacă vreţi cel mai meseriaş căţel din lume, o splendidă şi senzaţională, pliz, sunaţi la 0745.320.343.

Mi-e dor de Eustache

Da, ne-a părăsit. S-a mutat la o familie foarte de treabă, în vecini. Parcă e așa de goală casa fără ea. E liniște, pot să merg în ciorapi fără să mă tem că dau peste un pișilic sau un răhățel, floarea a revenit la locul ei în bucătărie, ușile la camere sunt deschise, prosoapele nu mai stau pe jos sunt la loc în cui. Și totuși, mi-e dor de ea de nu mai pot. Ultimul filmuleț cu ea, de la tura de azi dimineață. Dragostea mea mică…

Eustache, al doilea descalecat

Să vă mai povestesc ce face toarşa Eustache. Cum Crăciunul l-am petrecut în localitatea natală, iar Eustache n-a primit invitaţie, fiind mai nou prin familie, a fost primit în gazdă de ceilalţi o sută de mii de căţei ai Andreei. Unde, să zicem, nu m-a făcut de ruşine. Adică s-a comportat normal, răcnind când îi era foame, halind toţi papucii care se puteau halea, de-astea de-ale căţelandrelor. Ne-am întors, am recuperat bestia şi am început din nou să îi căutăm stăpân. Imediat după ce a apărut prin gazete au început să sune telefoanele. Domne, da prinde şoareci? Da ciori alungă? No io ce să le zic oamenilor? Că n-am luat-o din cancerul de afară să o trimit iară în acelaşi frig da de data asta şi legată de lanţ? Aşa că i-am refuzat politicos pe varii motive şi am continuat să sper. Sâmbătă m-a sunat o familie tare drăguţă. Condiţii perfecte, oameni iubitori. Vezi să nu! Că Eustache aşa drag a prins de noi de a făcut tot ce i-a stat în putinţă să se întoarcă acasă. Le-a pişat patul, covoarele, mocheta, tot ce-a putut să pişe, le-a dărâmat bradul şi să zicem că au fost nevoiţi să-şi cumpere încă un bax de hârtie igienică. Aşa grijulie a fost Eustache. Prin urmare, aseară a sunat telefonul. Iar Eustache s-a reîntors acasă, la coşuleţul lui, mingiuca cu zăngănele, mopul pe care îl aleargă una-ntruna şi prietena ei Ţica. Io am ajuns să cred că se pişă intenţionat numa ca să dau io cu mopul să poată să mă alerge prin hol, mă jur. So, daca vreunul dintre cetitori are curajul necesar să se ia la trântă cu micuţa diavoliţă şi vrea să o strunească, cu dragă inimă vă răspund la 0745320343. Primul pas l-am făcut, a învăţat să nu mai facă treaba mare în casă. Mai rămâne povestea cu aia mică.

Fie-va mila de un biet catel

De dimineaţă. Mă trezesc şi eu ca omul şi mă întind din toate încheieturile în faţa ferestrei. Curios să văd dacă a mai nins, dacă se vede maşina sub stratul de zăpadă, cât o să îmi ia să o curăţ, ştiţi voi, gânduri d-astea de dimineaţă de iarnă. Când văd o mogâldeaţă care se ţinea după unul şi altul care veneau sau plecau la servici. Tremura toată de zici că avea Parkinson, cu ţurţuri agăţaţi de fiecare păr, complet îngheţată. Am organizat rapid echipa de salvare, cu Ţica şi Tănă şi-am plecat după ea, sperând să nu fie atât de speriată încât să fugă de noi. Nici vorbă. S-a cuibărit în geaca mea de zici că acolo s-a născut, şi-a băgat boticul adânc în falduri şi a adormit. Atât de ostenită era. Evident că n-a refuzat bolul de lapte nici păturica pe care să poată dormi în căldura bucătăriei mele. Dar de abia acum începe partea grea. Normal că nu o pot lăsa din nou afară. Iarna e nemiloasă cu puiuţii, mai ales unul slăbuţ ca ea. Prin urmare, din momentul acesta îi caut un stăpân. Bun, milos şi care să vrea să o grijească, unul care să îi salveze viaţa. Dacă vreţi căţeluşa, sunaţi-mă degrabă, 0745.320.343. V-o ofer cu toată ceremonia, deparazitare, internă, externă, vaccin, carnet de sănătate, tot tacâmul. Mai are nevoie de nişte păpică şi un loc unde să doarmă. Vă rog frumos, faceţi-vă milă de un căţeluş, că tot vine Crăciunul.

O dimineata obisnuita

Am nevoie de un sfat

Căţeluşul ăsta mic şi drăguţ a fost bolnav de jigodie. Cu transfuzii de sânge, cu vitamine grămadă, de boală a scăpat. Însă are în continuare tremurul ăsta care îi face viaţa grea. Gândiţi-vă la suferinţele unui om bolnav de Parkinson. Cred că e groaznic să vezi permanent cum lumea îţi fuge din faţa ochilor. Pentru că ştiu că sunt mulţi medici veterinari sau activişti în domeniul protecţiei animalelor care citesc acest blog, vă întreb, ştiţi cumva vreo metodă de recuperare mai rapidă după jigodie, tratament medical care să atenueze tremurul, vreo soluţie în sensul ăsta?

Explozia de dimineata

Sâmbătă dimineaţă. Orele 11:00. Teatrul de război, bucătăria familiei. Actori: Simona + Cătă, Brylu şi parţial Ţica şi Tănase. Obiectul de distrugere în masă: cuptorul cu microunde. Muniţie: unt de fabricaţie autohtonă. Să înceapă războiul.

Doamna, mama Cătălinei şi nevasta subsemnatului perpelea neşte ochi de ouă în tigaie. Toarşu bărbacsu se îndeletnicea cu cuţitat neşte mezele, roşioare, o tzâră de brânzică, pituţă, un mic dejun frugal, din ăla să te ţină două zile cu stomacul plin. Afară ciripeau păsărelele. Căţeluşii se întindeau la soare, nimic nu prevestea furtuna ce va urma. Dintr-o dată, întreaga armonie a dispărut. Pentru o clipă, o tăcere apăsătoare s-a lăsat peste această scenă idilică. Parcă întreg Universul presimţea nenorocirea… Read the rest of this entry…

Doar o alta dimineata de luni

Să vă spun cum s-a terminat ultima zi din săptămâna trecută. Adică duminică. Cu un pahar de Zaraza, vreo trei, de fapt, ca să fiu exact, cu neşte Cola cu gheaţă şi câteva filme bune pe computador. Că sugestiile voastre au fost chiar reuşite.
Să vedeţi cum a început prima zi din săptămâna asta. Cu o trezire mult prea târzie, i-am dat vreo trei snooze-uri telefonului. O ieşire rapidă cu domnişoarele în jurul blocului, care, probabil ciufuţele pentru că le chemam în casă mai devreme decât îşi doreau ele, au dispărut din raza vizuală. După vreo cinci minute de fluierături, au apărut amândouă, docile şi supuse, ba, Tănă chiar cu coada între picioare. Hmmm, neobişnuit. Numa bine, cum am închis uşa de la casă cum m-a pălit o duhoare de aia insuportabilă, de peşte împuţit. Dragii mei vecini, dornici să hrănească şi ei căţeii din jurul blocului au aruncat pe geam nişte peşte, de care nu s-a atins nici dracu, până a venit Tănase şi a început să se tăvălească prin el. Aşadar, când io ar fi trebuit să fiu deja la redacţie, cu peniţa în mână (NOT!), io spălam abitir la Tănă cu o mână şi cu cealaltă mă ţineam de nas. Şi e doar luni. La ce să mă mai aştept?