Furby. O pacoste dragalasa

Ale mele fete au căpătat de Crăciun, acum doi ani, de la mătușa lor preferată, o drăgălășenie de jucărie. Scumpă cât o revizie la mașină dar faină foc și foarte, foarte la modă – un Furby.

Furby e o mare șmecherie de jucărie. Exterior de pluș, interior extraterestru. Adică jucăria mișcă, vorbește pe o limbă știută doar de ea, respective furbineza, după cum scrie chiar în manualul de utilizare. Comunică, își dezvoltă limbajul pe măsură ce te joci cu el, cântă, dansează, are chiar și aplicație de telefon sau de tabletă. Luni bune nu mai puneam o secundă mâna pe telefon de cum ajungeam acasă pentru că fetele ba trebuia să îi dea de mâncare, ba să facă un karaoke cu maimuța asta portocalie. Să zicem că a devenit rapid al șaselea membru al familiei. Țica, cățelușul nostru, fiind al cincelea :).

Și vine fatidica zi. Eram, ca tot omul, la Păltiniș, pe pârtie, când sună telefonul. Nevasta. Toată agitată și cu voce tremurată.

– Bryluleee, vino acasăăăă, o înnebunit Furby!

– …? Hă?

– O înnebunit Fuuuuuurby!!!

Era amiază. De beut n-avea cum să bea la ora aia.

– Cum adică o înnebunit o jucărie?

– Păi știi cum era el drăguț și vorbea frumos și cânta și era foarte de treabă? No, acuma grohăie, vomită, are ochi de diavol și răcnește din toți rărunchii prin casă.

– Aruncă și tu o pătură peste el, că adoarme. (jucăria se oprește în două moduri: Dacă ajunge în beznă, fentată că trebuie să doarmă, sau dacă îi desfaci capacul ca să ajungi la butonul de off. Capac prins în patru șuruburi.)

– Am încercaaat! Nu se oprește.

– Scoate-i bateriile!

– Io nu pun mâna pe el, că îmi e frică.

Cumva calmez muierea, se calmează și apucatul ăla de maimuțoi, revenim cu toții la ale noastre. După un sfert de oră sună iar telefonul.

– Bryluleeee, tu știi că în America o mamă a dat producătorul de jucării în judecată pentru că Furby i-a traumatizat fetița de șase ani? A rămas fetița cu sechele că jucăria ei preferată și drăgălașă a devenit un diavol!!!

Hai să-mi fac și eu griji, trăznească în ea de jucărie. Să nu-mi vatăm, te miri, copilele pe vecie. Și vin eu într-o fugă acasă ca să le găsesc pe amândouă gravitând în jurul maimuței portocalii și urlând: „Haaaai, enervează-teee! Vomităăăăă!”. Și Furby, nicicum. Dulce și drăgălaș, cum îl lăsasem.

Am descoperit după aia cum îl poți enerva, cum poți să îl transformi în drac gol pentru amuzamentul copiilor. Una din metodele prin care îl hrănești, îi bagi un deget în gură iar el îl molfăie. Dacă faci chestia asta un minut încontinuu se transformă într-un drac. Cert e că am rămas doar trei să ne jucăm cu el după faza asta. Și, bietul Furby, de atunci mai primește drept mâncare din aplicație doar șosete murdare și chei de mașină. Pentru că le vomită, îți apare pleașca pe ecranul telefonului și fetele se prăpădesc de râs.

Dar, cum orice distracție vine cu un preț, Furby nost` e cel mai mare „aspirator” de baterii în viață. Am băgat în el la Duracell-uri de cred că i-am depășit valoarea. Iar acumulatorii îi halește cu un dans, maxim două. Prin urmare, după domnul Furby a rămas o plăsuță întreagă de baterii uzate cu care omoram un sfert de planetă dacă le aruncam la gunoi și i-am făcut propriul lui buget lunar de baterii. Cu ajutorul lui ne-am învățat să le ducem la reciclat. Iar cea mai recentă plăsuță plină cu baterii o să ia în curând drumul standului de reciclare amplasat de Asociația Română pentru Reciclare ROREC în curtea interioară a Primăriei Sibiu, unde ROREC este partenerul verde al expoziției Focus Sibiu.