May 6, 09 • Uncategorized • brylu • No Comments »

Copil fiind, mă dădeam în vânt după filmele cu Charlie Chaplin. Am văzut aproape toate filmele lui, din pasiunea pe care o avea tatăl meu pentru geniul lui Chaplin. Şi-mi aduc aminte Dictatorul, unul dintre puţinele filme în care dialogul era sunet, nu cartoane ca în filmele mute. Pe vremea aceea n-am înţeles mare lucru din film, a trebuit să îl revăd. Dar am fost nemaipomenit de încântat să îl aud pe Chaplin vorbind, schelămbăindu-se în pielea lui Adenoid Hinkel. Din acel moment, filmul mut a dispărut pentru mine. Vroiam să îi aud în boxe, vroiam sunet. Viaţa Andreei e un film mut care merge, merge, merge şi nu se mai încheie. Şi dacă ar fi trăit acum, pentru Andreea, Chaplin n-ar fi vorbit. Nu l-ar fi putut auzi. Nici pe el, nici pe Donald, pe Mickey Mouse sau pe Daffy Duck. Pe colegul de grădiniţă care îi cere tractoraşul. La un moment dat cineva îi va “cere prietenia”. Iar ea se va simţi jenată pentru că nu aude cuvintele băiatului care o face să roşească. Vă închipuiţi cât de grea trebuie să fie viaţa unui asemenea copil? În momentele în care personalitatea ei se ascute, simţurile se dezvoltă, inteligenţa începe să zburde, ea e blocată în tăcere. Haideţi să-i dăm o mână de ajutor.

Povestea Andreei o găsiţi aici. Puteţi face donaţii în contul RO66BRDE330SV35248763300 deschis la BRD.

Tags: campanii, dragii mei, editorial gazetaresc, sibiu, trist