Nu, că nici n-au trecut 20 de ani de când trebuia făcută investiţia asta. Şi aş zice-o pe aia cu mai bine mai târziu decât niciodată. Dar parcă e deja prea târziu. Adică, pe când Bansko-Borovets de la vecinii din sud adună deja zeci de mii de schiori pe sezon noi încă ne căcăm pe noi cu aglomeraţia de pe Valea Prahovei şi cu telescaune şi teleschiuri vechi de când lumea şi pământul în jalnicele noastre staţiuni de schi. Dintre ele, cea mai mare decepţie, după mintea mea, Păltinişul. O staţiune care trăieşte doar din amintirea vremurilor de mult apuse, când se schia cu răgălii din lemn şi legături pe arcuri şi o cameră mucegăită era suficientă după o zi întreagă pe pârtie. Vremurile s-au schimbat dar bate şaua să priceapă calul. Eniuei, onor Guvernul României s-a socotit că ar cam fi momentul să bage nişte bani în turismul de iarnă. Proiectul se numeşte Schi în România. Răsfoind un pic HG-ul observ că suntem în aceeaşi eroare de a răspândi puţinii bani care există în 100 de locuri în loc să concentrăm totul într-unul singur, dar pe ăla să îl facem brici. Fapte: Sibiul are un total de 600 de mii de lei pentru trei proiecte. Asta înseamnă că Schi în România-Păltiniş va primi circa 300 de mii de lei. Sume asemănătoare se vor duce în toate staţiunile de schi din România. Împărţite, devin insuficiente pentru fiecare dintre aceste staţiuni. După mintea mea, uşor logică, ar trebui ca minţile luminate din Guvern să stabilească o ordine de priorităţi şi să investească direcţional. Buey, anul ăsta facem Parângul beton. Cât costă? 20 de milioane de euro. Ok, acolo se duc toţi banii. La anul, ce facem? Păltinişul. Ok, alte 20 de milioane de coco. În 5 ani ai deja 5 staţiuni beton, puse la punct cu tot ce trebuie, care generează turism, încasări la buget, etc. etc. Aşa, cu ţârâita, peste 20 de ani o să avem tot ce avem azi. NIMIC!
Probabil era ostenit după atâta hălăduit pe munţi, aşa că n-o să-l cert prea tare pe domnu fotograf Matiu. Mai ales că mi-a dat mai multe poze decât am cumpărat cu ursuleţi Haribo. Aşe că să vă povestesc cum fu Inferno-ul de sâmbătă. Fain tare şi nu exageresc. Pe la 10, când am ajuns şi noi, întârziaţii, la telecabină deja se rarefiaseră raiderii. Erau deja sus la Lac şi aşteptau numai semnalul de plecare. Jos, noi şi cei veniţi pentru beute. “Nouă ne place white powder, frateee”. Şi nu, nu cred că se referea la zăpadă. Sus, o altă lume. Dacă la cascadă era ceaţă, înnorat, la lac era un soare cum n-am mai văzut demult. Zăpadă de peste un metru, totul alb şi îngheţat. Instant mi-am pus ocheţii pe nănău că altfel nu mai găseam drumul spre cabană. Nici n-am apucat să beau bine Ciuc-ul cu pricina că s-a şi dat strigarea. Şi atunci a început distracţia.
Cum nu ne-am dus acolo la balet, ne-am apucat să căutăm un loc bun pentru poze. La vale, relativ simplu. Ba chiar amuzant când intrai în zăpadă până la brâu. I-am pozat pe raidărşi din 100 de poziţii. Ne-au umplut de zăpadă de am şters obiectivul de vreo 10 ori până au trecut toţi. Şi a urmat distracţia. Telecabina, cam la 100 de metri distanţă de noi. Cascada, la vreo 4 kilometri în spate. Şi dăi şi urcă. Dacă n-aş fi intrat la fiecare pas până la brâu în zăpadă mai că nu m-aş fi gândit să o iau pe jos spre cascadă. Dar am crezut că aia o să fie ultima sută de metri din viaţa mea. Crecă am făcut o juma de oră deşi parcă atingeam telecabina cu mâna. Şi numa înjuram la Sebi care m-a pus să îmi las schiurile acasa ca să “nu stea singur (”. Şi aşa fain m-aş fi coborât io până la cascadă în loc să urc suta aia de metri. În telecabină înapoi m-am răzgândit din nou când am văzut pe ce hăuri schiau raidării. Tulai Silvie şi puterea sovietică. Îmi venea mie să închid ochii, deşi eram la distanţa de siguranţă, darămite lor. Şi iaca, că au ajuns jos rock and ready. Inclusiv cei doi kinderi din cursă, unul de 9 şi unul de 11 ani. Şi jos, dă-i cu beri şi Redbull până am uitat de febră musculară, de oboseală, de toate cele. Vin imadat şi cu poze cu schiorii.
V-aş povesti acum cum a fost sâmbătă la Bâlea, la Inferno, dar Matiu e ocupat şi n-are vreme să îmi trimită pozele pe care le-am plătit cu Haribo. Aşa că vă dau un white powder taste, marca Ovi Sopa.
În mai puţin de o lună, la Bâlea Lac va avea loc cel mai important eveniment de freeride din ţară, Inferno.
Concursul organizat în fiecare an de Xventure România este cel mai spectaculos eveniment de acest gen din România şi reuneşte în fiecare an în jur de 50 de schiori şi snowboarderi amatori de adrenalină şi zăpadă perfectă pentru o coborâre de vis. Inferno este o alternativă pentru toţi schiorii şi snowboarderii dezamăgiţi de lipsa zăpezii din acest an şi de condiţiile precare ale infrastructurii sporturilor de iarnă din România. Din acest motiv, concursul este organizat în fiecare an pe crestele Făgăraşului, care niciodată nu au dus lipsă de zăpadă perfectă pentru schiat.
Regulile concursului sunt extrem de simple. Toţi riderii înscrişi la start urcă la linia de plecare şi coboară în cea mai mare viteză. Câştigătorul este cel care trece primul linia de finish. Fără constrângeri, fără limite, un concurs simplu dar extraordinar de spectaculos.
Înscrierile pentru Inferno 2010 se fac prin email, la adresa info@xventure.net.
Taxa de înscriere este de 50 de lei. În această sumă sunt incluse transportul cu telecabina de la Bâlea Cascadă la Bâlea Lac precum şi consumaţia la tradiţionalul grătar ce precede cursa.
No na, că tot ajunsăi să scutur un pic zăpada şi prin Păltiniş. Luat de dimineaţă cei doi Betmeni, aşteptat după unul dintre ei pân şi-a făcut loc în stomac de-o bere, ălălaltu, surprinzător – gata la timp şi hopşa pe pârtie la Păltiniş. Foarte inteligentă decizie de-a merge în timpul săptămânii. De-abia dacă eram vreo 20 de oameni până să se inunde telescaunul de picii de la şcoala de schi. Geniali copiii.
Bunele. Pârtia surprinzător de ok. O ţârucă de gheaţă, aşa cât să-ţi dea niscaiva emoţii şi să-i pună din când în când în cur pe Betmeni. Pe unul aproape că l-am prins pe cameră căzând. Cum ningea, către final se acoperise şi gheaţa şi se schia nemaipomenit de bine. Preţul la telescaun a rămas acelaşi, adică tot 6 lei. E trecut la bune pentru că măcar n-a fost majorat. Ăăăăă, să mă mai gândesc, nope. Cam atâtea bune. În rest…
Relele. Aş începe cu taxa de pişare, aşa, mai pe româneşte. Adicătelea, ristorantul cu sandwichuri de sub telescaun vinde bere, suc, apă, cafea şi ceai, toate la preţ de Hilton. Să le bagi pe gât e bine. Când vine vorba să le pişi, păi numa pe bani le poţi pişa. Gogoloaţele de pe pârtie sunt semn bun că zăpada n-a văzut ratrak de ceva zile încoa. Nu că ar fi foarte deranjant, dar pentru un începător nu e foarte simplu să le ocoleşti. Nenii şi tantile de la telescaun. De-un mojicism nemaipomenit, nu ne-au scos din lătrături şi răsteli. Că deh, ne făceau un serviciu urnind telescaunul din loc ca să avem noi ce plăti pentru o tură de schiat. Hai să nu-mi fac sânge rău că apa vin nu se face oricât şi-ar bate lumea gura. Una peste alta, chiar vă recomand să mereţi zilele astea la Pălti. Cu dopuri în urechi ar fi perfect.
Uitai ce e mai important la partia de la Şureanu. Că asta interesează pe toată lumea: preţurile. Având în vedere că la baza pârtiei găsiţi o singură dugheană care vinde de-ale gurii, nu vă înarmaţi cu prea mulţi bani. Că nu e franciză de la KFC. Sandwich-urile şi crenvurştii, dacă sunteţi norocoşi să mai prindeţi coastă 4 lei. Un ceai sau o cafea 2.5 lei iar vinul fiert 3 lei. E bun de îţi lingi buzele după. Chiar dacă eram cu trotineta nu m-am putut abţine de la o juma de păhărel de vin fiert. Apoi, skipass-ul, că aşa e trendy, costă după cum urmează. O urcare e 4 lei. 12 urcări sunt 35 de lei. Economia evident că e substanţială. Daaaar, sfatul meu e să vă luaţi cartelă pe o zi. Costă 60 de lei dar te scuteşte de stat la cozi, dacă e multă lume. Intrarea la teleschiul principal se face prin două puncte. Unul la care stă la coadă pulimea, adică cei cu puncte şi alta la care nu e nici dracul pentru că tot românul, inclusiv eu, s-a zgârcit la 25 de lei şi a preferat să stea cu turma în loc să treacă ca prin brânză, scuzaţi cacofonia.
Da, am fost la schi. Cu îngăduinţa scumpei mele soţii, căreia îi mulţumesc pentru a mia oară şi pe această cale, am primit câteva ceasuri de libertate. Pe care îmi doream nespus să le petrec pe o pârtie. Şi eram dispus la orice sacrificiu. Inclusiv trezirea la ora 6 şi 10 minute, inclusiv cele trei ore pe drum şi chiar şi potenţialul risc de a comite din nou baia de ulei a maşinii. Ceea ce a fost foooarte aproape să se întâmple. Dar no, există şi un Dumnezeu al schiorilor căcănari care pleacă de acasă şi îşi lasă singură nevasta gravidă. Recunoştinţă eternă, Simonoaso.
Din Sibiu până în baza pârtiei sunt puţintel peste 130 de kilometri. Dintre care 18 de drum forestier. Prima dată când am citit forumul noului “resort” m-am cam speriat, tre să recunosc. Mai ales când am văzut filmuleţele. Şi îmi aduceam aminte cu jale de vechea baie de ulei, acum vedetă în ţarcul de fiare vechi, după o aventură asemănătoare. Însă am avut baftă, a nins, iar gropile s-au astupat cu zăpadă. Tot n-am reuşit să facem ăia 18 km în mai puţin de o oră. De fapt sunt vreo 25 de drum rău, că după ce intri pe asfalt, la fiecare pod sunt porţiuni de drum în lucru. Nu-i daţi forjă că acolo rămâneţi. De rătăcit e cam greu. Urmaţi drumul Sebeş – Căpâlna – Şugag. După ce ieşiţi din Şugag ţineţi tot timpul dreapta. Că sunt doar două intersecţii, la baraje. În rest, aţă înainte. Următoarea intersecţie cu risc de rătăcire temporară e la Luncile Prigoanei, unde toată lumea o ia înainte, fără să vadă semnul spre stânga. Deci tre să o luaţi la stânga.
Acu despre pârtie, că asta interesează pe toată lumea. Pe o scară de la 1 la 10 io i-aş da un 6.50. Şi aici ne referim doar la pârtiile din România. Nu consideraţi Kaprun drept 10 că atunci nu ia mai mult de 1.75. Sub Straja dar peste Păltiniş, dacă mă întrebaţi pe mine. Cu câteva defecte. Nu caut să fac pe criticul de serviciu ci sunt doar realist. Instalaţia pe cablu e ca şlapul. Nu se poate să se oprească de trei ori într-o oră iar reparatul să ia câte 15 minute. Apoi, combinarea pârtiilor cred că putea fi făcută altfel, să nu te trezeşti pe porţiuni de schi fond, cum le place geloşilor să zică. Restul factorilor perturbatori nu mai ţin de organizare ci de nesimţiţi, pe care o să îi luăm ulterior la şpiţe în cur.
În rest, superb. Poate şi pentru că de cealaltă parte a muntelui era Sarmisegetusa şi locurile mele de suflet, dar ca peisaj ia locul I în ţară fără doar şi poate. Ceva atât de frumos de nu poate fi descris. Poate şi faptul că am prins o zi atât de frumoasă mă face să cred asta, dar a fost extraordinar de frumos. Dacă m-aş mai duce acolo pentru schi? Poate, dacă ar mai fi deschise măcar vreo 10 pârtii prin ţară, să fiu sigur că nu mai e atâta lume. Dacă m-aş mai duce acolo aşa, de plimbărică? M-aş muta acolo, jur. În vârf de munte. Da, o să mai ajung pe Şureanu sută-n mie. Dar de pe partea cealaltă. De pe domeniul MEU.
Ştiu că poate e degeaba, la cum se arată prognozele meteo. Ştiu că poate e prea târziu, deşi încă n-am auzit niciun cunoscut care să-şi fi scos schiurile la plimbare la Păltiniş sezonul ăsta dar, lumeeee, lumeeee, webcamul de la Păltiniş revine în casa Crocodilului. Cu pământul de pe pârtie, evident, dar e acilea. Aşa că, nu mai faceţi 30j de kilometri degeaba să vedeţi dacă puteţi schia, daţi cu clickul, economisiţi benzina şi cinstiţi-mă cu o bere. Că tre să dau şi io neşte beri mai departe la rândul meu şi aşa poate mai salvez ceva finanţe.
Io şi rapiditatea mea de fulger. Disperat, da nu aşa, disperat-disperat, mă holb ca viţelul la poarta nouă în fiecare zi la webcamurile de pe jurnalul.ro în speranţa că poate, poate prind şi eu un stropuleţ, nu mai mult, un stropişor pe care să-l zvânt şi eu un pic cu schiurile, bietele de ele, că putrezesc sus pe dulap anul acesta. Parâng, pământ. Păltiniş, pământ cu vegetaţie. Arieşeni, departe şi complicat. Dau către Straja. Bine, pământ ca peste tot, başca un gecos care se tot agita prin faţa webcamului de vedeam numa nori din cauza lui. Primu lucru, întorc monitorul către coleji: ia uitaţi cocalarul, se agită în faţa camerei să-l vadă prekinii că-i la munte, prostu dreac. Nici n-apuc să termin fraza că o ia camera la goană. Cer, pământ, cer, pământ, la un moment dat se stabilizează imaginea pe nişte… lemne. Hoţii băăăăăăăă, ui la ăla, fură camera de la Straja. L-aş suna acu să-mi cer scuze că l-am bănuit de măgării. Bietu om monta camera să vadă prostu de mine mai bine.
Ieri am ajuns în Păltiniş. Din păcate, cu treabă nu la distracţie. Dar că tot veni vorba de distracţie, cu siguranţă multă lume aşteaptă cu schiurile gata ceruite, mânuşi noi şi beţe lustruite noul sezon de ski. Îmi pare sincer rău că eu trebuie să vă dau vestea, dar mai aveţi de aşteptat. La Păltiniş a nins mult mai puţin decât în Sibiu. Iarba iese de 10 centimetri de sub zăpadă şi temerarii schiori de ieri probabil aveau schiurile închiriate. Altfel nu-mi imaginez cum de-au avut tupeu să-şi dea drumul pe schiuri pe aşa o pârtie. Dacă avem baftă, dacă, mă repet, în weekend poate va fi zăpadă suficientă pentru schiat. Veste proastă: la Păltiniş tot nu sunt tunuri de zăpadă. Veste bună: la Păltiniş se deschide şi pârtia din spatele telescaunului şi va fi pus în funcţiune şi baby-liftul de pe platou. Pe de altă parte, 99% la Gura Râului se va schia în weekend, dacă aveţi chef de una mică, aşa cât să vă ostoiţi dorul.
Nu, că nici n-au trecut 20 de ani de când trebuia făcută investiţia asta. Şi aş zice-o pe aia cu mai bine mai târziu decât niciodată. Dar parcă e deja prea târziu. Adică, pe când Bansko-Borovets de la vecinii din sud adună deja zeci de mii de schiori pe sezon noi încă ne căcăm pe noi cu aglomeraţia de pe Valea Prahovei şi cu telescaune şi teleschiuri vechi de când lumea şi pământul în jalnicele noastre staţiuni de schi. Dintre ele, cea mai mare decepţie, după mintea mea, Păltinişul. O staţiune care trăieşte doar din amintirea vremurilor de mult apuse, când se schia cu răgălii din lemn şi legături pe arcuri şi o cameră mucegăită era suficientă după o zi întreagă pe pârtie. Vremurile s-au schimbat dar bate şaua să priceapă calul. Eniuei, onor Guvernul României s-a socotit că ar cam fi momentul să bage nişte bani în turismul de iarnă. Proiectul se numeşte Schi în România. Răsfoind un pic HG-ul observ că suntem în aceeaşi eroare de a răspândi puţinii bani care există în 100 de locuri în loc să concentrăm totul într-unul singur, dar pe ăla să îl facem brici. Fapte: Sibiul are un total de 600 de mii de lei pentru trei proiecte. Asta înseamnă că Schi în România-Păltiniş va primi circa 300 de mii de lei. Sume asemănătoare se vor duce în toate staţiunile de schi din România. Împărţite, devin insuficiente pentru fiecare dintre aceste staţiuni. După mintea mea, uşor logică, ar trebui ca minţile luminate din Guvern să stabilească o ordine de priorităţi şi să investească direcţional. Buey, anul ăsta facem Parângul beton. Cât costă? 20 de milioane de euro. Ok, acolo se duc toţi banii. La anul, ce facem? Păltinişul. Ok, alte 20 de milioane de coco. În 5 ani ai deja 5 staţiuni beton, puse la punct cu tot ce trebuie, care generează turism, încasări la buget, etc. etc. Aşa, cu ţârâita, peste 20 de ani o să avem tot ce avem azi. NIMIC!
(”. Şi aşa fain m-aş fi coborât io până la cascadă în loc să urc suta aia de metri. În telecabină înapoi m-am răzgândit din nou când am văzut pe ce hăuri schiau raidării. Tulai Silvie şi puterea sovietică. Îmi venea mie să închid ochii, deşi eram la distanţa de siguranţă, darămite lor. Şi iaca, că au ajuns jos rock and ready. Inclusiv cei doi kinderi din cursă, unul de 9 şi unul de 11 ani. Şi jos, dă-i cu beri şi Redbull până am uitat de febră musculară, de oboseală, de toate cele. Vin imadat şi cu poze cu schiorii.
.jpg)
