Pe vremuri se anunţau cu toboşarii. Azi, cu toboşari web 2.0, d-ăştia, blogheraşi, twiterraşi, feisbukări. Că deh, tehnologia ne-o ia în faţă. Eniuei, să anunţez şi io ceva. Silvania a.k.a. Piticul Cialpastronic şi Sebi a.k.a. The return of Frodo pregătesc o expoziţie de milioane în curtea interioară a Primăriei Sibiu. Am surfat şi io printre câteva dintre fotografiile lor, nu că pe ale Silvanei nu le-aş vedea în fiecare zi. Sunt fotografii de presă, extrem de spectaculoase, pe care ziare din ţară şi din străinătate au dat şi ar da bani buni în fiecare zi şi pe care noi avem privilegiul să le vedem pe moca. Doar nu ne-or lua taxă de intrare la vernisajul din 18 decembrie. Curios, tot de la ora 18. Faceţi bine şi găsiţi o juma de ceas să veniţi să vedeţi expoziţia. Că după aia o să vă pară rău. Zic.
Doar imagini. Trageti singuri concluziile. Insa, de la bun inceput va avertizez, nu accept discriminarea de niciun fel, cu atât mai mult cea politică. Dacă i-aţi văzut cu beutura în mână e pentru că sunt beţivi, nu pentru că sunt pedelişti. Că la fel beau şi pesediştii şi liberalii. Dacă acuzaţi, veniţi cu probe. Că şi io l-am văzut pe Spiderman pe turla bisericii, dădea un şeptic cu Superman, da până să scot aparatul, ţuşti, ai dracului melci.
Preşedintele!
Deci, dacă-mi permiteţi deci-ul, ea este FOARTE TARE. Blugi rupţi, două ore în ploaie făcând poze. Domnişoara preşedinte.
Soru-sa, pe de altă parte… teatrul de comedie
În numele tatălui, al fiului, ia drumul Sibiului. Parcă aşa-i botează pe ăştia de la Vâlcea. Sper că n-or rămas pe cilea… la facultate, cum obişnuiesc ei (P.S. Oltenii puteţi să-i discriminaţi, că-şi iau ei revanşa)
Nici nu ştiu dacă să încep să scriu cu tristeţe sau cu mândrie. Că am o valmă de sentimente acum şi nu reuşesc să îl desluşesc pe cel mai pregnant. Da, ştiu, majoritatea credeţi că fundaţiile pentru protecţia animalelor sunt doar nişte paravane pentru a mai spăla nişte bani sau pentru a îmbogăţi pe unul şi pe altul. N-am suficiente informaţii ca să vă dau dreptate sau să vă conving că nu e aşa. Însă din punctul meu de vedere, jos pălăria pentru toţi oamenii implicaţi în fenomen pe care i-am cunoscut până acum.
Luaţi de exemplu Vier Pfoten. Organizaţie megainternaţională, aterizată şi în statul bananier dar pe care îl iubim atât de mult, Românica. Vier Pfoten România este finanţată de donaţiile făcute de străini. De nemţi, de austrieci. “Dacă adunăm 1000 de ron într-un an din România suntem super fericiţi” zice unul dintre membrii fundaţiei. Asta în condiţiile în care sunt o fundaţie gigant faţă de Animal Life, de exemplu. Deci să fim mulţumiţi cu cei 30 de lei pe care îi adunăm la fiecare campanie de adopţii.
În ciuda tuturor acestor deficienţe, pentru care niciunul dintre noi nu suntem vinovaţi, nu cred că între românii din Vier Pfoten şi străinii din această organizaţie e vreo diferenţă când vine vorba de muncă. I-am văzut la televizor, adunând leii cumpăraţi de baştani neştiutori şi transportându-i înapoi în Africa, am avut plăcerea să îi cunosc la Sibiu, unde pun pe roate o campanie de sterilizare pe care ne-am dorit-o dintotdeauna. Acum, unii dintre ei sunt plecaţi în Kenya. Ţara africană e zguduită de o secetă cum nu s-a mai văzut demult, iar animalele mor pe capete. Bănuiesc că lucrează în condiţii incredibil de grele. Şi cu toate astea, aş vrea să fiu ca ei.
Good thing happen to those who wait. Mi-aş schimba motto-ul, dar ăla cu Frodo e prea mişto şi poate e doar euforia momentului.
Am plecat ieri dimineaţă din Sibiu ciufut şi împizdit. Cum drac să cauţi pe tot Transfăgărăşanul nişte maşini, fie ele şi de la Top Gear? Unde să te aşezi ca să le poţi poza ca lumea? Cum să faci să driblezi filtrele de poliţie ca să ai o oarecare mobilitate în cursa după nişte fotografii bune? Puteam să pun pariu ieri dimineaţă că nu va ieşi nimic. Şi totuşi. Am avut o zi superbă. Am ajuns sus la Bâlea Lac mai devreme, înainte să se închidă Transfăgărăşanul. M-am proptit pe o coastă, spre direcţia Sibiu şi am aşteptat, cu toată gaşca lângă, Nosfer, Sergiu, Fălă şi Cosmo. Cum drac să merem fără niciun câine. După vreun ceas de plictiseală, ne-am aşezat pe terasă la Paltinul, unde am dat peste un vechi preten de-al meu. Şi m-am înnegurat numai când mi-am adus aminte. Boris e încă la Bâlea Lac, are un prieten nou, un lup imens, iar din investigarea cazului nu s-a ales nimic. E trecută în carneţel cu roşu, stăm şi aşteptăm.
Aflăm la un moment dat că vin dinspre Vidraru. Ne suim în maşină, o tăiem prin tunel cu tot riscul, să rămânem blocaţi în judeţul Argeş. După încă un ceas de aşteptare apar în şir indian. Noi, cu un pas înaintea lor tot timpul. Dacă treceau de noi, poliţia nu ne-ar mai fi lăsat să trecem.
Am gonit de mi-am tocit fiecare cauciuc pe curbele de pe Transfăgărăşan. Îi auzeam în spatele meu. După şapte kilometri de goană am oprit într-o parcare şi ne-am pus la aşteptat cu gândul la maxim cinci poze ale bolizilor care urmau să treacă în trombă pe lângă noi. Bulan, baftă de căcat ce-am avut. Au oprit exact în dreptul nostru, au întors maşinile în aceeaşi parcare, timp suficient să prindem toate pozele pe care le doream. Şi aveam şi drumul deschis spre Sibiu. Zi superbă, poze excelente, noroc de noroc.
M-am gândit mult la o variantă de strângere de fonduri pentru campaniile organizate de Animal Life. Până de curând, nu aveam idee ce aş putea oferi celor care ar fi dispuşi să sprijine financiar eforturile noastre de a stăvili afluxul tot mai mare de câini vagabonzi pe străzile Sibiului. Nici acum nu oferim prea multe dar, aşa scrie la cartea de marketing. Ce e gratis nu are valoare. Aşa că m-am gândit la un sistem de donaţii care să fie recompensat. Nu cu ceva valoros, doar cu nişte fotografii, de rezoluţii diferite. Gestul e mai mult simbolic, dar e un mod de a mulţumi celor care îşi oferă sprijinul. Pentru o donaţie de 1 euro, donatorul primeşte pe email unul dintre wallpaperele pe care le puteţi vedea aici la rezoluţie de 800 x 600 iar pentru o donaţie de 2 euro unul de 1280 x 1080.
Şi pentru că aşa e normal, ca să ştiţi pentru ce donaţi banii, o să vă fac un scurt rezumat al campaniilor pe care Animal Life le va desfăşura:
Campanie de sterilizări: În luna iunie, în acest an, Animal Life şi Romanian Animal Rescue au adus la Sibiu două echipe de medici veterinari. Împreună cu domnul doctor Daniel Ghioca, care şi-a pus la dispoziţie propriul cabinet, echipele medicale au sterilizat peste 100 de animale, câini şi pisici. Dorim să realizăm această campanie şi în anul ce urmează iar dacă vom dispune de mai multe fonduri, să o facem chiar de două ori pe an. Singura modalitate “umană” de a rezolva problema câinilor vagabonzi este sterilizarea succesivă. Dacă aceste campanii vor continua, în timp, numărul câinilor vagabonzi va scădea şi, sperăm, va dispărea. Puteţi vedea aici fotografii de la campania de sterilizări. Toţi câinii aduşi de sibieni au fost sterilizaţi gratuit.
Campanie de educaţie în şcoli: Acesta este un proiect mai vechi al Animal Life, care nu a fost pus deocamdată în practică. Vrem să participăm la ore de dirigenţie, împreună cu câini comunitari, şi să le povestim copiilor tot ce ştim noi despre câinii de pe străzi. Vrem să le explicăm care e modul de abordare a animalelor (de care majoritatea oamenilor se sperie), cum se întreţin câinii, nu neapărat cei vagabonzi, vrem să facem generaţia viitoare să conştientizeze că un bocanc în coaste nu face altceva decât să transforme câinele într-un animal speriat, care va avea tendinţa să se apere. Un pachet de biscuiţi rezolvă de cele mai multe ori decât un par sau un spray paralizant.
Campanii de adopţie:Animal Life a început campaniile de adopţie în iarna anului 2008. De atunci, peste 200 de câini şi-au găsit un stăpân. Ceea ce înseamnă 200 de câini mai puţini pe străzile Sibiului, plus eventualii pui proveniţi din aceşti câini care altfel ar fi rămas pe străzi. Acum doi ani veneau cinci-şase oameni la campaniile de adopţie. Acum ne apropiem de o sută. Sibienii au început să înţeleagă faptul că şi câinii comunitari pot fi la fel de buni companioni ca şi cei de rasă şi, poate, uneori chiar mai inteligenţi şi mai afectuoşi. Câinele-companion nu trebuie să fie unul perfect. Oamenii îşi cumpără câini de rasă din două motive, pentru că sunt extrem de drăgălaşi, pui fiind, sau pentru paradă. Nu încercăm să subminăm comerţul câinilor de rasă ci doar să arătăm că şi maidanezii, cum sunt ei numiţi, sunt la fel. Am doi maidanezi în casă, credeţi-mă pe cuvânt.
Întreţinere: da, ştim, poate uneori ar trebui să trecem pe lângă cazuri ca ăsta sau ca ăsta. Dar, la modul cel mai sincer, nu ne lasă sufletul. Avem în momentul acesta peste 60 de animale în întreţinere. Căutăm să le găsim stăpâni, am început să facem adopţii internaţionale, cu sprijinul prietenilor noştri din Finlanda şi Germania. Iar întreţinerea acestor căţei costă. Nu ne-am plâns niciodată că scoatem bani din buzunar, dar ne-ar prinde bine o mână de ajutor.
Ştiu că multă lume are impresia că ONG-urile şi asociaţiile de genul celei pe care noi o administrăm sunt o gaură neagră pentru fonduri venite din străinătate. Şi poate în unele cazuri chiar aşa e. Nu am habar de asemenea delapidatori dar, ştiţi cum se zice, când doi oameni îţi spun că eşti beat, te duci şi te culci. Poate aşa o fi. Dacă nu ne credeţi pe cuvânt, întrebaţi-i pe Albuţ, Rita, Mami Rânjita, Snowie, Bush, Zăpă, Mili, Dora şi Cora, Scooby, Nana şi restul căţeilor care sunt sau au trecut prin mâna noastră de-a lungul timpului. Ei ştiu exact ce facem, cu ce ne ocupăm şi cât de mult reuşim să îi ajutăm. Ajutorul vostru nu va trece neobservat. Ştiu cel puţin 10 oameni care vă vor mulţumi din suflet pentru orice donaţie, cât de mică. Şi, până la urmă, când se va trage linie, asta contează cel mai mult.
Cică de la sistemul bancar ar fi pornit criza economică. No shit. Ziceţi-mi ceva nou. Cum dreaq să nu fie criză când angajaţii, în loc să se ocupe de situaţii, să fie atenţi la documentele clienţilor pierd vremea cu aşa ceva. E Alpha Bank-ul din mall.
Fără capitalizare. Fără capitalizare. Le-am spus de nu ştiu câte ori, cred că trei luni la rând, casierilor de la bancă. Şi am vorbit cu pereţii. Aproape în fiecare lună mă trezesc cu problema asta. Solitaire, trăjnească în capul lui Bill când a băgat Solitaire-ul în Windows. Sunt curios care ar fi productivitatea angajaţilor instituţiilor care ar interzice accesul la Solitaire, messenger, surfat pe net şi alte nimicuri, în opinia noastră, dar care mânâncă din timpul de lucru. Ştiu că sunt multe locuri în care sunt puse interdicţii de genul acesta. De exemplu, în Banca Comercială Română, angajaţii au acces restricţionat la internet, putând să navigheze doar pe un număr restrâns de site-uri, mai ştiţi şi alte exemple?
Că parcă aşa se zice, nu? Că e ca la mama acasă. Mama care e o adevărată meşteră în ale culinăritului şi o specialistă a invenţilor care încă nu au fost trecute pe hârtie sub formă de reţetă. Io-s mai convenţional de felul meu şi prefer să mă ţin de reţetă şi de paharul care întotdeauna dă o aromă deosebită chelcheşozului care se găseşte în cuptor.
Orice sesiune de gătit sănătoasă începe cu satisfacerea olfactivă a bucătarului. Prin urmare, indiferent de ce se află în cuptor sau pe aragaz, se desface o bericioaică sau, dacă avem la îndemână, se pun patru cuburi de gheaţă, trei felii de lămâie, acoperite frumos cu rom după care totul se scaldă cu o cola rece-aburindă. Combinaţia arată cam aşa. Aha, şi acuma vă roade ce-am gătit. Păi daţi cu clickul şi iţi vedea. Read the rest of this entry…
Ştiu că ieri a fost joi. Da, ştiu, drumeţiile nu se fac în mijlocul săptămânii. Deh, ăsta e unul dintre avantajele muncii de ziarist, că îţi permiţi să împleteşti utilul cu plăcutul.
Tănă şi Ţica au fost, pentru o zi, alpinişti profesionişti, în căutarea izvorului Cibinului. Materialul complet despre izvorul Cibinului o să îl cetiţi în curând în Evenimentul Zilei. Până atunci, vă povestesc happeningurile care nu se pot da la ziar. Ieri de dimineaţă ne-am suit toţi trei, adică io, Ţica şi Tănă, în Ka-ul proprietatea nevestei. Pentru cei mai noi prin zonă, care nu cunoaşteţi povestea râului şi ramului, vedeţi acilea cum şi-a făcut Ka-ul intrarea în lume. Ştiu, nu pare o maşină de cutreierat munţii şi chiar aveam emoţii legate de cum se va comporta, dar m-am întors super mulţumit de pitică şi de ce ştie să facă. Bora n-ar fi avut nicio şansă pe coclaurii Cindrelului. Am mers vreo 5 ore cu maşina, dus-întors. Cu pauze de poze şi pipilic pentru donşoare. Şi încă vreo 4-5 pe jos. 4 la urcare, una la coborâre că aşa stă scris în stele. Ne-am pierdut, şi cu maşina şi pe jos. Pentru că e pustiu, nu vezi ţipenie de om, marcajele sunt şi nu sunt. Prin urmare, puteam scuti câteva ore în loc să umblăm teleleu. Io de un să ştiu că cânii n-au gps incorporat? La un moment dat am abadonat Ka-ul în pădure şi am luat-o la pas către creierii Cindrelului, spre Iezerul Mare de unde izvorăşte Cibinul. Cânii atât au aşteptat. S-au aruncat în râu, s-au tăvălit prin noroaie, au alergat de bezmetice prin toată pădurea. Tănăseasca era să moară îngropată în noroi. A sărit peste o baltă şi a aterizat până în gât în noroi de abia am reuşit să o scot. După vreo patru ceasuri, entuziasmul dispăruse. Prichindeii alergau 20 de metri, se trânteau pe pământ şi aşteptau să îi ajung din urmă. Şi tot aşa până ne-am reîntors la maşină. Unde au luat somn până au văzut pancarda pe care scria Sibiu. Mă duc să dau papa la căţeii de la adăpost. Dacă n-aveţi ninic de făcut pe weekend, mereţi în Cindrel. Nu credeam că e atât de fain.
Expun joi seară, de la ora 20, când are loc vernisajul, la Atrium Cafe. A, cine sunt cei trei care au speriat Vestul? Păi Silvana, Sebi şi Ovi. Deşi media de înălţime a grupului de abia dacă sare de 1.60, pozele bat de departe orice ştachetă ridicată în Sibiu. Nu le-am văzut încă, dar am încredere în cei trei pitici. Că-s de departe unii dintre cei mai buni fotografi din Sibiu şi se pricep să mânuiască cutia neagră cu afet. Tema expoziţiei este “Muzică”. A, să nu uit. Brylu.ro e partener media al evenimentului (muhahaha). Aşadar şi prin urmare, dacă sunteţi prin oraş joi, pe la 8, la Atrium vizionăm ce au produs piticii. Şi degustăm faimoasele sandwichuri ale Silvanei. Başca vreo două beri, ca să udăm evenimentul.
P.S. N-am uitat de expoziţia pe care trebuia să o facem încă de pe la început de mai. Punem bani deoparte pe măsură ce recuperăm restanţele salariale cam de prin vremea expoziţiei şi până la urmă tot o facem. Am zis.
(P.S. Oltenii puteţi să-i discriminaţi, că-şi iau ei revanşa)
