E drept și că am doar rockăreli în cap de vreo săptămână încoace și că altceva nu mai știu deocamdată și, no, poace d-aia oi fi mai irascibil. Citesc comentarii pe net referitoare la concertul Iron Maiden de la Cluj. În special pe blogul lui Liviu, ăl de a făcut nefăcuta și a reușit să scoată din joben concertul ăsta împreună cu ai lui parteneri. Și nu încetez să mă uimesc.
Nu-s nici două seri de când citeam pe spatele unui puștan care a avut 90 de lei de-un tric0u țările în care vor cânta AC DC după România. Țin minte că era plin de nordici și Germania avea patru spectacole. Asta fără ca AC DC să fie cumva în primă audiție prin țările cestea. Ne, România și Bulgaria au fost singurele țări din acest turneu în primă audiție. Sârbii i-au primit încă de anul trecut. Au fost la unguri, au fost la greci, au fost peste tot, numai la noi nu. Prin urmare, cred că nu e cazul să ne batem noi în piept cu cultura noastră muzicală când vine vorba de grei. Că n-avem apă caldă de atât de mulți ani încât să facem gușă. Puleți experți în counterstrike și telespectatori de Dansez pentru tine își tot dau cu părerea, ca niște connaisseuri, despre Maiden. Că-s expirați, că-s fumați, că ce mare chestie e un concert Maiden în România. Și cu pulsul crescând, am făcut io așa o compilație între astea trei mari concerte din ultimii doi ani, Metallica, Maiden și acum AC DC. Și pot să vă spun cu mâna pe inimă că singurul concert unde n-am văzut cocalari gelați, pisi pe tocuri și puștănachi guțani a fost concertul Maiden. Drept, au fost cei mai puțini oameni dintre cele trei, undeva pe la 20 de mii, dar doar creme de la creme. Rockeri unul și unul, geci de piele, plete prinse în coadă, bocanci cu ține, motoare huruitoare, valuri de bere dispărute pe gâtlej. Că găsesc N exemple de comentat despre calitatea publicului de la celelalte două concerte. La Metallica doi puștani din golden circle ascultau manele la telefon înainte să înceapă concertul. La căști, ce-i drept, dar suficient de tare cât să prind un au viața mea la cât de aproape stăteam. Iar la AC DC, întâmplarea și primele acorduri din Back in Black au făcut ca tocurile pizdulicei ce se tot înghesuia în mine să crape ca un iadeș de pui. Că lizdi cred că n-avea habar unde vine. Deci mai beș cu judecăți d-astea și mai schimbați canalul. Că proteveul vă prostește bueeey. Afișul e realizat de Imagistica.
O secundă, să-mi deschid o bere şi să mă apuc să vă povestesc cum fu la concert la AC DC. Ceva de vis, senzaţional, spectaculos, de povestit la nepoţi. Deşi mi-am dorit dintotdeauna, după ţeapa de anul trecut chiar nu credeam că o să am ocazia, deşi mă tot amăgeam că stai să vezi, mă duc la bulgari, mă duc la sârbi, îi prind eu pe undeva pe aproape. Şi probabil aşa m-aş fi amăgit până când chiar ieşeau la pensie. Iar eu rămâneam cu buza umflată şi doar cu dorinţa. Şi uite, că am apucat să o fac şi pe asta, să cânt Thunderstruck la 20 de metri de Angus.
Am pornit la drum de sâmbătă, pentru repetiţii cu Deva drinking team, numa aşa, ca să ne intrăm în mână. Am repetat noi ce-am repetat până ce ne-a prins dimineaţa. Shobo, gazda noastră, ne-a dat o tură bestială prin birturile din centrul Bucureştiului. Am ajuns într-un târziu la Mojo, cred că aşa îi spune, că nu vedeam decât dacă închideam un ochi, ca să-mi fac clarul. Mojo as in Mojito, din care am beut nu mai mult nu mai puţin de 6. Surprinzător, au avut un efect complet invers faţă de cel aşteptat. Adică cele 6 mojito-uri au anulat cele 10 beri consumate ceva mai devreme ceea ce a dus la un 4 dimineaţa în care io eram treaz lumină şi însărcinat cu cărat restul beţivilor către căşi.
Cu repetiţiile încheiate cu succes, la 3 şi un pic eram deja răstigniţi pe gardurile din jurul Casei Poporului. Prima oprire după ultimul rând de garduri, coada la jetoane, coada la bere. Urmau vreo 6 ceasuri în care ce drac să faci altceva decât să consumi. Că doar asta făceau şi toţi cei din jur, consumau. Au început să cânte Down. Oaaa, solistul de la Pantera, not interesting. Dacă vorbeai ceva mai tare nici că auzeai ce se cânta de pe scenă. Iar la Iris, la fel. Asta a fost singura dezamăgire, că mă aşteptam să zboare tricoul de pe mine la primul acord de chitară. Chiar aş fi vrut vreo câteva zeci de mii de waţi în plus. În fine, cele 5-6 ore au trecut destul de greu fără alt amuzament în afara celui furnizat de Ciuc. Dar au început.
Un Moise invizibil a despărţit ecranul gigant în două precum Marea Roşie şi din el a ieşit locomotiva. Rock n Roll Train. Senzaţional. Două ore mai târziu, cu spatele în pioneze, picioarele pline de bătături de la săriturile pe pavaj, răguşit ca un măgar încă fredonam. Au cântat tot ce mi-am dorit. Am fost la 10 metri de Angus şi excepţionalul său solo de chitară. Să cânţi 15 minute în pantaloni scurţi pe vântul ăla tăios, când cu stânga, când cu dreapta, când în picioare, când în genunchi, când pe spate, când cu chitara deasupra capului, la 50 şi de ani? Hell, yeah! Încerc să mă reculeg, să-mi ordonez senzaţiile pe care vroiam să le povestesc şi încerc să revin pe tema concertului că încă e o alandală în mintea mea. Încă mi se strânge stomacul doar când mă gândesc unde am fost, pe cine am văzut şi ce am ascultat. Oricum, acesta e apogeul.
Şi cum o veste bună nu vine singură, în 15 august plec din nou în roadtrip, de această dată spre Cloj. Pentru că Liviuţul a reuşit ce-şi dorea de ani de zile. Să-i aducă pe Maideeeeeen. Deci, schimbăm refrenul. Because it`s just a feear oooof theeee daaaaaaark.
Are tare mare dreptate prietenul Alexa. Suntem prea înverşunaţi în ultima vreme şi prea numa cu tunurile pe tot şi toate. Şi sunt atâtea locuri faine de care uităm sau ne aducem aminte doar de necesitate. Ia să vedem, care pe unde îşi pierde timpul.
Ca orice nehală, evident că mă începem lista cu haleala.
Kebabul de la turcii de lângă Dumbrava e demenţial. O fi el 12 lei, dar vita e vită iar amestecul e nemaipomenit de bun. Doar lenea mă împiedică să nu o tai în fiecare zi până acolo. Ca situaţii de urgenţă, nici şaorma de la Simba nu e rea, mai ales acum că e şase lei. Când vine de-o zamă, pe Târgu Peştelui, parcă, restaurantul românesc îşi face toţi banii. Din nefericire pentru papilele mele gustative, rotiseria din Piaţa Mică a dat ortu. Pfiii, ce pui bun era acolo. Muzică populară şi apă minerală la sticlă de sticlă. Mă apucă poftele. Iar dacă e de miau-miau, deşi n-am călcat acolo decât de două ori, la Hilton fac un biftec bestial. Ideal ar fi să mergeţi cu cineva care să plătească el masa. Iar nocturn, evident după o beţie, şi puiul rotisat de pe Vasile Aron îşi face treaba.
De beute, după ce s-a închis tequilăria arăbească de pe Papiu Ilarian întotdeauna Oldies. Deşi nici p-acolo n-am mai ajuns de mult şi probabil îmi duc dorul chelneriţele cu care jucam Twister praştie de beţi pe la 3 dimineaţa. Pentru oameni cu program cuminte, cum am eu acuma, locurile de cafea sunt clasice. Fellini, pentru că e aproape de redacţie şi de acolo iei pulsul a tot ce înseamnă justiţie în Sibiul ăsta. Cred că sunt mai mulţi avocaţi în Fellini decât în Tribunal. Iar apoi, GoIn e bătut în cuie. Nu e săptămână să nu dăm pe-acolo măcar pentru o cafea. În special joia după conferinţa de presă de la Primărie. Dacă are cineva ciudă pe ziarişti şi pune o bombă în GoIn joia pe la 11 jumate, vă garantez io că a doua zi nu mai apar vreo două ziare iar televiziunile o să dea reluări o bună bucată de vreme. Daaar, când am oaspeţi, mai ales din ăia pe care vreau să îi impresionez, de fiecare dată îi duc la Cafe Wien. Mi se pare cea mai frumoasă cafenea din oraş şi, în plus, am un crush pentru chelneriţa mignonă de acolo. Staţi liniştiţi, Moţoaca e ostenită şi prea ocupată cu copilul ca să vadă ce aberez io pe cilea )
Aj vrea să zic că n-am nimic cu ungurii. Da nu poc. Nu prea ştiu io de ce, da ştiu că de cum aud primele acorduri din “S-a suit Horty pe cal…” îmi fug ochii după prima masă pe care să mă urc, să rup cămeşa şi să urlu din toţio bojocii “dă-te-n pizda mătii joooooooos”. Funneh de altfel povestea asta a românilor cu ungurii, dătătoare de bancuri şi de rivalităţi eterne. Că acuma noa, tre să recunosc, nu i-aş da în cap unui ungur numa pentru că-i ungur. De fapt, nu i-aş da nicicum în cap. Da ceva pe limbă tot că aş avea. Da ia vedeţi ce descoperi unguru bulan din redacţie, mă scuzaţi domnu redactor şef, da acilea-mi permit, că-s la mine în hambar. Cică urmează meciul de hochei dintre Ungaria şi Ungaria. Ba nu, pardon, dintre România şi Ungaria. A, nu, dintre Ungaria şi Ungaria, n-am greşit. Ia videţi voi lotul de hochei masculin al României. Nu vă chiorâţi după români, că vi i-am bolduit. Îz numa doi.
Rajmond Fulop (SCM Fenestela 68 Braşov), Szabolcs Papp (SC Miercurea Ciuc), Istvan Nagy (Ujpest TE), Attila Goga (SCM Fenestela 68 Braşov), Joszef Adorjan (SCM Fenestela 68 Braşov), Endre Kosa (SC Miercurea Ciuc), Csaba Nagy (SCM Fenestela 68 Braşov), Istvan Antal jr. (SC Miercurea Ciuc), Zsolt Mastaleriu (Steaua Bucureşti), Levente Zsok (SC Miercurea Ciuc), Szabolcs Szocs (SC Miercurea Ciuc), Zsombor Antal (SCM Fenestela 68 Braşov), Ede Mihaly (SC Miercurea Ciuc), Csanad Virag (SC Miercurea Ciuc), Zsolt Molnar (SC Miercurea Ciuc), Ioan Timaru (Steaua Bucureşti), Levente Peter (SCM Fenestela 68 Braşov), Ervin Moldovan (SC Miercurea Ciuc), Tivadar Petres (Miskolcs), Zsolt Balint (SCM Fenestela 68 Braşov), Mihail Georgescu (Steaua Bucureşti), Robert Peter (SCM Fenestela 68 Braşov), Otto Biro, Adrian Catrinoi (Steaua Bucureşti)
Că veni vorba de McDonalds şi de “promisiunea” pe care mi-a smuls-o Adeloasa, cum să procedez ca să împac şi capra şi varza. Că n-o să meargă kinderu la şcoală şi să fie de râsu curcilor, că nu ştie ce-i cela hamburger sau chizburger, aşa că m-am apucat să compilez prin bucătărie una alta, ca să fiu pregătit pentru momentul în care va trebui să iau atitudine, nu? Acu, fie vorba între noi, am mai încercat io acu ceva vreme o reţetă de hamburgeri, dar cu amestec de carne tocată şi a ieşit cam gras. Prea gras. Prin urmare, profitând de faptul că muierea cerceta ieri Real-ul, am rugat-o cât de respectuos am putut, că de nu mă trage de păr, să îmi cumpere o juma de kil de carne tocată de vită şi nişte chifle. Am trântit de perete uşa frigiderului şi am ales cea mai faină bucată de bacon afumat, care nu lipseşte niciodată din frijider, am dat cep la o ceapă, am şmanglit din proviziile nevestei nişte felii de brânză topită şi am dat atacul la rezerva de brânză mucegăită pe care o mai aveam în casă. Mi-am adus aminte de brânză că citisem reţeta de hamburgeri pe blogul lui Teo.
No aşe. Am amestecat bine carnea tocată cu nişte condiment barbecue, sare, piper, şi un deget de vegeta. După care am pleznit-o în palmă până am rotunjit-o bine, bine. Am tăiat mărunt brânza mucegăită, am pus-o pe o felie de carne tocată, am acoperit-o cu alta şi le-am lipit bine pe la margini să nu se scurgă. Evident, pentru muher am făcut felie simplă, că a citit în nush ce carte de gravidoase că n-are voie brânză mucegăită. Tăt maglavaisul zboară într-o tigaie teflonată, fără pic de ulei, ca să nu lase zamă şi să fie greţos. Pentru şi mai multă siguranţă culinară, am prăjit şi chiflele lângă burgeri, ca să absoarbă din grăsime. Se întorc o singură dată, deci urmăriţi-i cu atenţie, nici să nu se ardă nici să nu fie nefăcuţi. Când i-am întors, am pus lângă şi baconul tăiat felii subţiri şi l-am lăsat până a prins crustă. Crispy, că ăsta e cuvântul la modă în culinăreală. Când or fost gata, m-am apucat de clădit turnul. Ca să nu vă scape hamburgerul din gură sau să cadă din el toate cele, asamblaţi-l în felul următor. Ceapa vine direct pe chiflă. Peste, felia de brânză topită. Pe ea, ketchup cât credeţi de cuvinţă. Înfigeţi în ketchup feliile de cripsy bacon şi peste puneţi burgerul. Muşcaţi cu grijă, că primul mi-a zburat din mâini de zici că era dat cu cremă. Nişte bere ar fi nemaipomenită lângă, ocazie cu care am desfăcut şi sticla de Paulaner pe care o păstram cu sfinţenie în frigider. După care două ore m-am uitat în tavan, cu chipul omului sătul şi mulţumit. Să aveţi poftă.
Că parcă aşa se zice, nu? Că e ca la mama acasă. Mama care e o adevărată meşteră în ale culinăritului şi o specialistă a invenţilor care încă nu au fost trecute pe hârtie sub formă de reţetă. Io-s mai convenţional de felul meu şi prefer să mă ţin de reţetă şi de paharul care întotdeauna dă o aromă deosebită chelcheşozului care se găseşte în cuptor.
Orice sesiune de gătit sănătoasă începe cu satisfacerea olfactivă a bucătarului. Prin urmare, indiferent de ce se află în cuptor sau pe aragaz, se desface o bericioaică sau, dacă avem la îndemână, se pun patru cuburi de gheaţă, trei felii de lămâie, acoperite frumos cu rom după care totul se scaldă cu o cola rece-aburindă. Combinaţia arată cam aşa. Aha, şi acuma vă roade ce-am gătit. Păi daţi cu clickul şi iţi vedea. Read the rest of this entry…
Propriu şi personal, care este… Ştiţi beutura ceea, bere pe numele ei. Care se serveşte la sticlă, la doză, la bebeluş şi foarte adesea la halbă sau ţap. Draught, că ne-am jmecherit. Nu mai cerem un ţap ci un draught mai nou. Whatever. No, licoarea aceasta gălbuie-maronie e situată undeva la limita dintre trăscău şi aliment. O bere îţi face poftă, cinci ţin loc de prânz, zece te împing la o cină rapidă. Lichidă fiind, licoarea care este, vine cu anumite specificaţii, care nu sunt înscrise pe ambalaj. Pentru că cei care au inventat berea n-au studiat şi anatomia, nu s-au aplecat suficient de îndeaproape de vezică. Prin urmare, berea provoacă de fiecare dată un dans sado-masochist cu vezica beutorului. No, acilea vine titlul de glorie. Ştiţi povestea cu “am dat bani pe ea, mi-e târşală să o piş”. Nu mă credeam aşa de zgârcit. În ziua I la Artmania să zicem că am luat îndeaproape pulsul berilor vândute în ţarc. De lenea statului la coadă am luat tăt câte două, câte două. Până am ajuns la 10. Probabil mai atent la roackeriţele de pe scenă decât la propriile necesităţi, primele 10 au stat bine rânduite la stomac. Una n-a văzut interiorul buzii ecologice. Până când. Puteam să adorm acolo la cât timp mi-a luat să le fac vânt primelor 10. Ca să nu mai zic că până la numărul magic 12 am mai vizitat de 3 ori stabilimentele verzi ca să le povestesc de dulce şi să contribui şi eu la circuitul apei în natură. Greu, da merită.
Prima dată mi s-a părut că nu aud bine. Mi se părea nefiresc. În jurul meu negru, doar negru. Păr negru, tricouri negre, bocanci negri şi veste negre cu ţinte. Blackeri, rockeri, toată spuma miilor de waţi. Şi totuşi, ce ieşea din boxele de 100 de mii de waţi. Sinatra? My Way? No way… Şi totuşi. Pain tocmai terminaseră de cântat, lumea se înghesuia spre jetoane, spre beri, spre buzile ecologice. Şi Sinatra cânta, mamă, mamă ce mai cânta. Să mă prăpădesc de râs, nu alta.
Şi a trecut şi weekendul. Fu festival şi încă unul foarte reuşit, zic, faţă de ediţiile anterioare. Asta s-a văzut după cât public a fost. Dacă anii trecuţi prin Piaţa Mare bătea vântul, doi-trei roackeri rătăciţi pe lângă gard, anul acesta au fost mulţi. Ba, la un moment dat a fost chiar înghesuială. Plusuri şi minusuri. Evident, începem cu minusurile muhahahaha
Organizatorii de festivaluri rock par oarecum bătuţi în cap. Niciodată, dar absolut niciodată, nu sunt suficiente standuri cu bere. Bine, n-a fost chiar ca la Rolling Stones unde am stat 2 ceasuri la coadă, dar totuşi, 20j de minute mi se pare destul de mult.
Bere pe jetoane. WTF??? Ronii mei nu-s buni de dat la donşoarele drăguţe care turnau bere în pahare? Cum să-i dau bacşiş la tanti cea drăguţă cu funduleţ bombat dacă tre să plătesc cu plastic? Ce să-i zic, uite acilea, păpuşă, un jeton numai pentru tine. Başca faptul că la singurul cort cu jetoane se făcea, evident, coadă. Că rockărimea e însetată, nu glumă.
Coşurile de gunoi. Organizatorii s-au bazat pe coşurile deja existente. După nici juma de ceas era plin de pahare de bere, învelişuri de sandwichuri şi mucuri de ţigară ce cădeau din coş ca din bradul de Crăciun.
Concertul Nightwish. Detaliem mai târliu
Plusuri:
Celelalte cinci concerte . MDB şi Opeth, de nota 10. Foarte mişto. Pain şi Tristania, la fel. M-am topit tot la câte gagici erau pe scenă. Am redefinit etalonul meu de sexy: o gagică în fustă mini cântând la chitară bas. E noul meu vis erotic )
Spectatorii. Concertele de genul ăsta îţi dau un feeling foarte rarisim. Parcă ai cunoaşte pe toată lumea. Toţi sunt amabili, se încheagă conversaţii la coadă la bere. Başca trupa de kinderi adusă de părinţi la roackeri. O să ziceţi că sunt inconştienţi, dar am văzut un cuplu cu un kinder care încă avea suzetă în gură, deşi mişuna pe propriile două picioare. Ba chiar l-au schimbat de scutec pe la finalul concertului Opeth. Plus cei doi kinderaşi cu pleata până la fund, să fi avut maxim 9 ani. Başca două fetişcane blond-arian, cu păr cârlionţat care se rugau de părinţi să meargă mai aproape că începe să cânte My Dying Bride. Le-am făcut o poză, dar Blackberry-ul nu excelează pe semi-întuneric.
Ca să fiu ironic. Standul de îngheţată Napoca. =)). Noroc cu Popescu, că avea doamna poftă de îngheţată, că de nu raportau vânzări zero. Ideea cu coifurile din carton n-a fost rea, că se aştepta caniculă. Dar roz? Come on… Să n-o recunosc pe Zafox cu coif roz în cap.
Sonorizarea. Niciodată, ever-ever, Sibiul n-a avut o sonorizare atât de mişto. S-a auzit cristal. O bulină roşie pentru Scrobeală şi pricepeala sa în aranjatul boxelor în Piaţa Mare.
Una peste alta, chiar a fost un festival reuşit. Au ştiut ce trupe să aleagă, au ştiut cum să îl promoveze, oamenii au achiesat (muhahaha) la promovare şi au venit căruţă la Sibiu. Foarte mişto. Io m-am făcut fan Artmania.
E drept și că am doar rockăreli în cap de vreo săptămână încoace și că altceva nu mai știu deocamdată și, no, poace d-aia oi fi mai irascibil. Citesc comentarii pe net referitoare la concertul Iron Maiden de la Cluj. În special pe blogul lui Liviu, ăl de a făcut nefăcuta și a reușit să scoată din joben concertul ăsta împreună cu ai lui parteneri. Și nu încetez să mă uimesc.
)
. MDB şi Opeth, de nota 10. Foarte mişto. Pain şi Tristania, la fel. M-am topit tot la câte gagici erau pe scenă. Am redefinit etalonul meu de sexy: o gagică în fustă mini cântând la chitară bas. E noul meu vis erotic 
.jpg)
