Jan 23, 09 • Uncategorized • brylu • 7 Comments »

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ei sunt Fetiţa şi Boris. Câinii care “nu există” la Bâlea Lac, după cum spun cei care vor să bage sub preş o mizerie. Şi vorbele vin din gura unui primar. Nu de la un fietecine hăbăucit în vârful munţilor. Fetiţa a fost ucisă pentru distracţia undeva între 11 şi 14 ianuarie, la Bâlea Lac. Nu există niciun dubiu. Deşi poliţia susţine, după “cercetări amănunţite” că nu a murit la Bâlea pentru că “nu e suficientă zăpadă”. Poliţia care n-a trecut mai sus de Cascadă, măcar să vadă condiţiile meteo, se antepronunţă într-un caz infracţional. Iar eu le mulţumesc. Dacă nu vor să îşi facă treaba, o să le-o fac eu. Azi am fost la Bâlea. N-am ajuns la Cascadă din acelaşi motiv, ca cel al poliţiştilor, pentru că era vânt şi telecabina oprită. Şi nici maşina nu m-a ajutat prea mult pentru că a trebuit să mă întorc. Băieţii “deştepţi” şi-au şters urmele până acum, sunt sigur de asta. Dar n-au putut să dărâme muntele. Acolo mai sunt încă informaţii din care se poate dovedi faptul că un câine a fost împuşcat. 

O să râdeţi, dar povestea celor doi câini este echivalentul canin al filmului Love Story. Îl ştiţi cu toţii, nu? Fetiţa şi Boris erau de nedespărţit. Băteau împreună toată creasta Făgăraşului, de la Bâlea la Capra, înapoi. Mergeau de multe ori cu salvamontiştii şi îi aşteptau la baza crestelor pe care nu puteau urca. Au fost aproape să aibă pui împreună. Uitaţi-vă la ei, cât de frumoşi şi de îndrăgostiţi sunt. Un om n-ar fi stat trei zile lângă cadavrul iubitei, în ger şi viscol, doar ca să îl păzească. Boris era acolo, pe jumătate îngropat în zăpadă. Iar iubita lui era doborâtă la pământ de glonţ, cu un firicel de sânge închegat în colţul gurii. Ei sunt câinii care nu există la Bâlea. Sunt nişte fantome care bântuie visele unor oameni drepţi şi cinstiţi. Povestea celor doi căţei a topit în mine orice urmă de ură. Am trecut de faza în care le-aş dori răul şi am ajuns în punctul în care îmi dau lacrimile de dorul Fetiţei. Deşi n-am văzut-o niciodată, tragismul poveştii ei este de-a dreptul impresionant. Şi mă gândesc la Boris. A rămas singur din cauza noastră, a bipezilor. N-au fost câini problemă, n-au fost violenţi, n-au deranjat pe nimeni. Ci doar doi câini care şi-au trăit povestea de dragoste într-un loc în care prezenţa omului este atât de rară pe cât e de crudă. Universul ăsta e ciclic. E ca o roată care se întoarce. Şi e singurul lucru pe care omul nu îl poate opri. Mi-e dor de ea

Tags: caini, dragii mei, investigatii, trist