ÃŽmi pare rău

Din mai multe motive, sunt ultimul care scrie de Marian Cozma ÅŸi convoiul care a trecut prin Sibiu. Am citit ÅŸi am ascultat în 24 de ore zeci de păreri despre Cozma. Că a fost un erou, că a fost doar un alt om obiÅŸnuit, că a fost fabricat erou, că am vrut doar să fim mai coioÅŸi decât ungurii. Dacă luăm câte un pic din fiecare cred că o să ajungem la sâmbure. Exact asta spunea Adela, că fiecare dintre cei câți oameni or fi fost la Transilvania a avut motivația lui, că au dat o imagine de solidaritate, că familia avea nevoie de aÅŸa ceva. Până la aspectul cu familia îi dau perfectă dreptate.  

Marian Cozma n-a fost un erou. Pilotul de pe Hudson a fost un erou. Marian Cozma a fost un om normal. Un om cu mult bun simț, cu mult curaj, cu suflet mare. Dar ca să devii un erou e nevoie de mai mult decât atât. ânsă povestea lui Marian a fost inutil exagerată de presa românească. Pariez cu voi în momentul acesta pe ce doriți că în Veszprem sunt mult mai mulți oameni care îl cunoÅŸteau pe Marian Cozma decât în Deva, Sibiu, PiteÅŸti ÅŸi pe unde a mai oprit cortegiul funerar. Åži e ÅŸi normal. Vă dau un exemplu. Dacă Brandon Johnson de la CSU ar fi înjunghiat deseară în Naf, pentru că a sărit în apărarea unei barmanițe, Doamne fereÅŸte, ce credeți că s-ar întâmpla. La Transilvania ar fi doliu. Pentru că un jucător pe care l-am aplaudat, un idol al tribunelor. E un om important pentru noi. Dar n-aÅŸ cere ÅŸi nici nu m-aÅŸ aÅŸtepta ca din Miami de unde aterizează până în oraÅŸul în care s-a născut să oprească cortegiul funerar prin oraÅŸe ÅŸi lumea să-i facă temple de închinăciune. Ca să nu mă înțelegeți greÅŸit, nu condamn ÅŸi nu judec ceea ce s-a întâmplat în România. A fost un gest foarte frumos. Dar rar. Noi nu avem o cultură a eroului real ci ne îndreptăm spre cei fabricați. ân special de mass-media, cum e cazul lui Marian. Ne-am gelozit pe unguri, pe cât de pătimaÅŸ ÅŸi de frumos i-au organizat trecerea pe cealaltă lume. Am vrut să ne ridicăm la nivelul lor din gelozie, nu pentru cât de mult ar fi însemnat Marian pentru noi. La naiba, 95% dintre oamenii care au venit ieri seară la Transilvania nici măcar nu ÅŸtiau cine este el înainte să se petreacă tragicul eveniment.  N-a fost o solidaritate pură, venită din inimă, a fost un gest de turmă, ca să mă exprim prea puțin plastic. Åži s-a observat. PioÅŸenia momentului a fost tulburată de fel ÅŸi fel de oameni, care ba râdeau, ba chicoteau, ba se lăudau prin telefon că apar la televizor. Ce căutau oamenii aceia acolo dacă nu simțeau nevoia? Spiritul de coadă ÅŸi turmă pe care încă îl avem în noi deÅŸi este suficient lapte la alimentară. 

Revin la ce am spus mai sus, referitor la articolul Adelei. De ce nu sunt de acord că familia avea nevoie de aÅŸa ceva. Tatăl lui Marian a fost expus ca un tigru la circ. Lumea se îmbulzea în jurul maÅŸinii funerare ca la urs. Jumătate din cei care dădeau mâna cu el aveau în cealaltă un telefon cu care se filmau. Se filmau cu ursul. Ce fac ei cu imaginile alea? Se laudă la rude, băăă, am dat mâna cu tatăl ăluia de a murit în Ungaria? Din asemenea gesturi răzbate orice, numai solidaritate nu.  Nici durere, nici compasiune, doar o explozie de orgoliu. Am fost acolo. Mă pun apoi în locul tatălui. N-am avut timp să îmi jelesc copilul pentru că l-am plimbat prin țară. N-am avut timp să îmi iau rămas bun de la el pentru că eram prea ocupat cu plimbatul coÅŸciugului prin țară. Nu înțeleg de ce a acceptat. Repet, nu vreau să par insensibil, să diminuez cu ceva drama prin care trece familia Cozma în momentele acestea. ânțeleg ÅŸi faptul că au dorit lângă ei toți oamenii care aveau un gând bun ÅŸi un omagiu de transmis. Dar totul s-a transformat într-un circ. Cu jandarmi, cu pompieri, cu poliție, cu coate împărțite oamenilor care nu vroiau să se ferească din calea maÅŸinii. Bietul om a fost de-a dreptul sufocat. Nu ÅŸtiu, poate eu văd altfel despărțirea de cei dragi. Bunicul ÅŸi bunica mea au murit, el când aveam 14 ani iar ea când aveam 24. Bunica mea a fost universul copilăriei mele. Omul în jurul căruia am gravitat întreaga mea adolescență. N-am simțit durere mai mare. N-am vrut pe nimeni lângă mine. Am stat lungile ore de priveghi alături de ea ÅŸi de familia mea. M-aÅŸ fi simțit mai bine cu 20 de mii de oameni lângă mine? Eu, unul, nu. Pentru că mai aveam atâtea lucruri să îi spun ÅŸi atâtea sărutări să îi dau. Erau ultimele clipe în care o mai priveam. Da, am simțit sprijinul prietenilor mei, dar nu vroiam altceva decât să fim doar noi doi. Poate greÅŸesc, nu ÅŸtiu, eu aÅŸa văd normalul. Pe de altă parte, cel mai greu lucru din lumea asta e să îți îngropi copilul. E un mare nefiresc în asta. Bunicii, părinții, e ciclul vieții. Când îți moare copilul lumea se întoarce cu susul în jos. Mă doare sufletul pentru familia lui Marian. Dar eu, unul, i-aÅŸ fi protejat de tot acest spectacol al „vieții”. I-aÅŸ fi lăsat să-ÅŸi plângă copilul ÅŸi să-ÅŸi macine durerea singuri, nu în fața reflectoarelor.