Baschet. Over and out

Să ne înțelegem de la bun început. Chit că nu e trecută în nomenclatorul de meserii, cea de sportiv există. Și nu diferă cu nimic față de meseria pe care o fac eu sau o faci tu. Sportivul nu merge la birou, dar merge la antrenament. Sportivul nu are deadline-uri dar are obiective. Sportivul plătește taxe pe veniturile sale (dap, acilea discuția e muuuult mai lungă). Punct.
Cum baschetul românesc e praf și pulbere de ceva ani buni încoace, la un moment dat, ceva capete luminate din Federație, împreună cu președinții de cluburi, au socotit că revitalizează sportul ăsta dacă obligă fiecare echipă să folosească permanent, pe durata unei partide, un jucător român în teren. Da, părea o idee foarte bună la momentul cu pricina. Baschetbalistul român, ca orice angajat devenit din carne de tun element cheie, a speculat la maxim momentul. Nu vă kkți pe voi, că oricare din noi ar fi făcut la fel. Și așa s-a ajuns la niște salarii astronomice. După performanță, complet nejustificate. 6-8-10 mii de euro pe lună pentru un jucător de 7 puncte și 5 recuperări mi se pare aberant. Dar luând în considerare alternativa, juniori, fără strop de experiență, managerii fac bani din piatră seacă și marcă. Unii dintre ei. Pentru că ceilalți, care n-au de unde, se trezesc deja la marginea play-off-ului, suflând din buze. Și ui așa, o echipă de cinci a ajuns să depindă de un singur om. Normal, ăi mai săraci s-au revoltat și de la anul regula va dispărea. De mânuță cu baschetul românesc la nivel internațional. Nu că am fi contat în ultimii ani, dar de acum înainte nici măcar speranțe nu vom mai avea.