Asteptari si realitati

Postul ăsta stă în draft de la meciul României cu Andorra. Stă pentru că mi-a fost silă să îl scriu. Silă și pentru situația în care sportul românesc a ajuns dar și pentru modul în care fenomenul sportiv se distruge, încet, încet și în afara terenului, nu doar pe teren.

România – Andorra a fost un meci penibil. Atât în teren cât și în tribune. Am auzit și văzut 20 de mii de oameni care trăiesc într-o realitate paralelă. Care încă au impresia că echipa națională de fotbal se mai poate ridica vreodată la nivelul Generației de Aur și care își setează așteptările exact după această impresie. Niște oameni complet nerealiști și care se comportă ca atare. Sunt de acord că jocul naționalei n-a arătat nimic. Dar în condițiile în care ai adunat maximul de puncte, să îți huiduiești proprii jucători e o imbecilitate crasă. Pentru că naționala noastră nu e la nivelul Olandei, Italiei sau Germaniei. E cot la cot cu Georgia, Slovenia, Muntenegru, țări de mâna a doua și treia în fotbalul mondial. Da, am fost sus. Dar treziți-vă! Cel puțin în următorii 10 ani n-avem nicio șansă să revenim acolo. Plm, am ajuns să fiu de acord cu boul de Dragomir.

Aceleași căcaturi s-au petrecut și în timpul Olimpiadei. Vorbe grele aruncate către niște sportivi ce chiar sunt convins că au dat tot ce e mai bun în ei. Că nu merge nimeni la Olimpiadă să alerge sau să dea la vâsle în dorul lelii. Dar, la fel, așteptările din trecut sunt foarte, foarte mari în prezent. Iar, în același timp, condițiile s-au schimbat radical. Sportul e la pământ și acum, mai mult ca niciodată, are nevoie de fani nu de critici. Că, baze sportive n-au, indemnizații n-au, premiile le prescrie vita de Ponta, să mai ia și carne de la „suporteri”… mă mir că nu se lasă toți de sport. Eu m-aș lăsa și mi-aș băga plua în ea de țară și ei de fani. O să ne mai putem numi așa când vom fi în stare de așa ceva

Add a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *