Sindromul "da ăla"

Deja putem vorbi de un sindrom. ân harababura care guvernează această țară deja de prea mult timp, sindromul „da ăla” a ajuns un fel de justificare națională. Orice greÅŸeală sau fărădelege ajungem să o tratăm prin intermediul acestei expresii. De exemplu, discutam ieri cu oficiali ai echipei de baschet Asesoft PloieÅŸti. Åži le ceream să îmi explice cum au înregistrat în contabilitate bani încasați pe bilete neînseriate, respectiv false. Justificarea lor a fost: da ce, ăia de la Sibiu le înregistrează? Sau cine vindea trompete la intrare în sală dădea chitanță? Evident că nu au avut nicio dovadă ca să îÅŸi susțină acuzațiile. Dar li se părea absolut normal să încalce legea pentru că ÅŸi alții fac la fel. Åži m-a mai frapat ceva. Indiferența lor cât se poate de sinceră. Cu musca pe căciulă, cu ilegalitatea cât ÅŸura din fundul curții, erau absolut indiferenți. Nici cea mai mică urmă de teamă sau ruÅŸine. Furtul a ajuns o stare de fapt, care nu mai impresionează pe nimeni. „A, ai furat, păi io ce să fac, uite, am fost la niÅŸte cumpărături”. Da, ÅŸtiu că nu le va face nimeni nimic. De aia sunt ÅŸi atât de indiferenți.