Meci de poveste

Manchester – Bayern 2-1. Manchester – Real Madrid 4-3. Liverpool – Milan 3-3 ÅŸi penalty-uri. Chelsea – Liverpool 4-4. Cum naiba se face că în patru cele mai frumoase meciuri din 2000 încoace de fiecare dată a fost o echipă britanică în teren? Ce-au ăÅŸtia față de restul fotbaliÅŸtilor din alte campionate? Că nu au nici patru picioare, nici două perechi de plămâni. Sunt tot oameni, ba mai mult, unii dintre ei de-a dreptul mediocri la echipele de la care au fost cumpărați de britanici. Că nu le putem spune echipe de englezi. Aseară au fost în teren doar trei englezi din 22 de jucători, baÅŸca cei care au făcut schimbările. Francezi, ivorieni, evrei, olandezi ÅŸi cârcă de latini. Un talmeÅŸ-balmeÅŸ de nații ÅŸi de limbi vorbite, cu un singur numitor comun, fotbalul.
Da, îmi place Liverpool ÅŸi o să îmi placă pe vecie. Chiar dacă nu ia titluri, n-are jucători care să ia balonul de aur, mai pleznesc un Champions League din an în paÅŸti dar joacă cel mai frumos fotbal. Nu cel mai eficient, cel mai frumos. După ce ți-o furi cu 3-1 acasă, oare cu ce gânduri pleci într-o deplasare unde ÅŸtii că tre să dai măcar trei goluri. Åži să te rogi să nu iei vreunul ca să eviți prelungirile. Intri în meci, bagi rapid două în ațe, eÅŸti la un gol diferență de un vis. IeÅŸi de la pauză cam debusolat, iei trei boabe. Din nou, ce faci? Mai dai două. Joci fotbal. Ignori plămânii fără aer, crampele de la picioare. Alergi, lupți. Åžtii că mori, dar mori frumos. Ajungi acasă pe scut, în uralele tuturor suporterilor tăi. M-aÅŸ duce pretutindeni pentru echipa mea dacă aÅŸ ÅŸtii că pierde aÅŸa. Ä‚sta a fost un meci de neuitat, chit că mi-a scurtat cinci ani din viață.

11 Comments