„Vine Berbeceanu”

1995. Eram într-un bar obscur, pe o străduță de lângă Liceul Decebal. Jucam poker la aparate. Alea cu roșu/negru/roșu/negru. Mergeam des, cu trupa, uneori chiar cu bani din fondul clasei. Pe care, dacă aveam noroc îi puneam la loc și ne mai rămânea de un suc, dacă nu… eh, well, fondurile astea ale clasei au fost întotdeauna cam ca fondurile europene acum. Se știa că existau dar nu le vedea nimeni. Concentrat pe un posibil full simt o labă imensă cum îmi strânge umărul și, aproape instantaneu, perechea ei se lipește nițel mai sus, de ceafă. Și se lipește sănătos, nu glumă. Cu creierii zguduiți mă întorc a pagubă, în fața mea o matahală de om cu față de pușcăriaș. „Dispăreți la școală, futu-vă muma-n cur. DISPĂRETI!” Fugind ca potârnichiile în zece zări unul întreabă „Bă, cine-i ăsta bă de bate la noi ca la hoții de cai”. „Berbeceanu băăă, hai s-o tulim că ne rupe picioarele”. Aveam 15 ani, de-abia îmi dăduseră tuleii sub muci. Si m-am căcat pe mine de frică. De fiecare dată când îl vedeam treceam strada pe cealaltă parte. Eu n-am crescut cu bau-bau, am crescut cu „vine Berbeceanu”. Nu mă scoteau din crâșme profii de fizică și chimie, vizitele repetate ale bunicii după nepotul chiulangiu cum mă scoteau astea două cuvinte.

N-am schimbat niciun cuvânt cu omul ăsta. Mai îngânam câte un sar`na când mă nimeream în apropierea lui și n-aveam unde să fug. Si la câți copii o fi pocnit prin crâșme în fața păcănelelor sigur nu mă ține minte. Dar, de-a lungul anilor, l-am urmărit. Îi vedeam mecla de pârnăiaș la televizor și știam că undeva, într-un cotlon, un traficant, un proxenet, un evazionist, un mafiot stă chircit și se cacă pe el de frică. Au trecut aproape 20 de ani de-atunci și „vine Berbeceanu” are aceeași semnificație. Ce se întâmplă acum e o mizerie. Traian a călcat pe cap și a strivit sub bombeu interlopi adevărați cum nici la televizor nu vezi. Îi știu pe mulți dintre cei pe care i-a băgat la bulău. Și știu ce frică au băgat în orașul Deva ani buni de zile. L-a durut în cur. I-a apucat de ceafă, a măturat cu ei pe stradă și i-a aruncat după gratii. Câte amenințări o fi auzit, de câte ori o fi tras în ușa casei înainte să intre, de câte ori s-o fi băgat sub mașină să vadă dacă nu e „preparată”, doar el știe. Și probabil n-o să zică niciodată, că nu e genul care să se plângă. Are el altele, mult mai importante, de zis. Sper doar că cineva îl ascultă. Si îi ține spatele, chiar și acum.

Tags:
25 Comments

Lasă un răspuns către Roxana Anulează răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *