Dor de Retezat

Din când în când mă apucă câte un dor de munte. E parșiv și insistent. Se lipește de mine și mă sfredelește în pântece. Aduce pe undeva cu fiorul primului sărut. Se străduie să mă mistuie, iar după câteva zile renunță, cedează și dispare. Dar revine, de fiecare dată revine. Pentru mine există un singur munte – Retezatul. I-am bătut la pas cam pe toți la vremea lor dar unul singur a rămas înfipt, acolo unde trebuie, în colțișorul lui de inimă. Și atât de drag îmi e de el încât mi-am silit iubita să urce 2000 de metri ca să o cer de nevastă. Doar pentru că nu îmi puteam închipui să se petreacă altundeva. L-am neglijat, de câțiva ani încoace, dar nu l-am uitat. ânchid ochii ÅŸi îl bat la pas cu mintea. De la Ohaba la Cârnic, prin NucÅŸoara, cu rata din ce în ce mai modernistă, de acolo la pas până la intersecția unde trebuie să te decizi: Gențiana sau Pietrele. Iar de acolo, încotro vezi cu ochii dar de fiecare dată, de musai, pe Retezat ÅŸi la GaleÅŸu. LipseÅŸte însă mirosul. Iar fără el totul e doar în imaginația mea. Acum sunt exact în faza aia, când visez cu ochi închiÅŸi. Dar am găsit remediul. Åžtiți ce fac când mă ia dorul de munte? âmi cumpăr mâncare la conservă ÅŸi-mi fac o pâine cu pateu, asortată cu un ceai. Åži funcționează 😀