Era si timpul…

De când mă știu am fost profund atehnic. Deși de la primul meu job până în ziua de azi am lucrat doar în domenii care îți solicitau exact sinapsele astea care te fac să știi cum instalezi un driver, cum lipești două cabluri, știți voi, chestii de-astea pe care le fac bărbații. Cumva, astea nu s-au prins de mine. Și-am și avut noroc de oameni teribil de pricepuți prin preajmă care întotdeauna m-au scos din hazna, indiferent de cât de grav o comiteam.

Dar spiritul bărbatului priceput nu mi-a lipsit niciodată. M-am înconjurat tot timpul de gadgeturi și tot felul de alte accesorii ca și cum m-aș fi priceput vreodată să le folosesc. Primisem la un moment dat un hibrid de calculator și tabletă, OQO se numea el. Chiar m-am străduit să îl folosesc până m-am gândit eu că ar fi cazul să îi reinstalez Windowsul. Ăla i-a fost sfârșitul. A stat în cutie vreo trei ani până m-am lovit de el într-o zi și l-am dat primului venit.

După toate tentativele astea de a te pune la punct cu tehnologia vine și momentul în care rămân urme. De exemplu. Deși mai toate telefoanele le-am cumpărat noi, deci cu handsfree-uri la pachet n-a fost unul pe care să îl vând mai departe cu handsfree. Multe cred că le-am dat fără încărcător că „nu îl găseam”. Povestea vieții mele. Dacă ați știi voi câte lucruri „n-am găsit”… Și am trambalat după mine prin toată țara asta pe unde am locuit eu în ultimii 20 de ani tot felul de prostii, majoritatea cabluri de date și încărcătoare. Nu le-am aruncat niciodată pentru că „cine știe când am nevoie”. Răspunsul este niciodată. Pentru că am căutat în cutiile alea de zeci de ori te miri ce chestii și niciodată, dar absolut niciodată, n-am găsit ce căutam. Cum e cu cablurile mini-USB din casă. Știu că am cel puțin cinci. Dar când am nevoie de unul nu îl găsesc nici cu slujba de Bobotează. Și stăm amândoi la rând la singurul încărcător pe care îl avem și pe care ne-am propus să nu îl scoatem niciodată din priză, că sigur îl pierdem.

La ultima tură căutam cablul tabletei Samsung. L-am căutat două ore, pe cuvânt de cercetaș. Și, după cum bănuiesc că deja e evident, nu l-am găsit. Și atunci s-a revoltat realitatea din mine. De ce? De ce m-aș preface eu că știu ce să fac cu toate căblăraiele alea? De ce să mă mint că o să îmi mai trebuiască vreodată? Și a început jihadul. Tot ce-a avut mufă sau ștecher și nu era în priză a zburat într-o plasă așezată strategic lângă ușă. Și-avem aici: încărcătoare de Nokia. Vreo trei. Handsfree de Nokia, vreo două de Blackberry, telecomenzi, ultimele baterii halite de Furby, tot ce mi-a căzut în mână a luat drumul plășii. Plus alte obiecte care merită puțin mai multă atenție. Către un kilogram de aiureli. Și, înainte de Revelion, am urcat totul în mașină, am burdușit portbagajul și m-am înființat frumos la centrul de reciclare al Asociației Române pentru Reciclare. Probabil vreun executive de la Nokia o fi simțit vreun junghi și îmi pare sincer rău. Dar asta-i viața. Era momentul să luăm contact cu realitatea 🙂