Moartea caprioarei
Arată a happy-ending, nu? Da, chiar aÅŸ vrea să vă spun că e bine, că îÅŸi târâie piciorul din spate după el dar că atelele îl țin suficient de bine ca să se sudeze în câteva săptămâni. Că coasta fisurată nu îl împiedică să respire ÅŸi că e tânăr, n-are nici anul, ÅŸi o să se facă bine. Ce e un genunchi zdrobit la vârsta lui, o nimica toată. ân trei săptămâni e pe picioare. Dar, din păcate, povestea se termină altfel. Se termină cu căpriorul sănătos veghind la capul lui, dis de dimineață ÅŸi cu boticul lui fără suflare la marginea cuÅŸtii. Nu se termină deloc bine iar despre raiul căprioarelor nu se cunosc prea multe date ca să vă spun dacă o duce mai bine sau nu. Ce rămâne în urma lui? Rămâne gestul senzațional al fetei care l-a ridicat din plină ÅŸosea, pe Valea Oltului ÅŸi l-a adus două ore cu maÅŸina până la Sibiu fără să se gândească la cum o să scoată petele de sânge de pe carpeta maÅŸinii. Cei doi doctori care ÅŸi-au lăsat toate treburile ÅŸi au venit de zor cu atele, antibiotice, faÅŸe ÅŸi vată ÅŸi au încercat cât de bine au putut să o pună pe picioare. Rămân oamenii nemaipomeniți dintr-o comună apropiată Sibiului care au primit-o cu brațele deschise, cu nutreț, porumb, apă ÅŸi culcuÅŸ pregătit ÅŸi care ar fi grijit-o ca pe ochii din cap. Dacă ar fi trăit. Åži noi, pasageri temporari prin povestea unui căprior care n-a apucat să cunoască lumea atât de bine încât să îÅŸi dea seama că maÅŸina nu îi este un prieten. AÅŸ fi vrut din tot sufletul să trăiască. Dar de data asta nu a fost scris.
About The Author
Sarman pui mic :(. NU cred ca e doar furtuna hormonilor de sarcina, dar mie mi-au dat lacrimile a durere si a neputinta… pentru ca suntem o specie pe pamantul asta care punem sub amenintare tot ce misca si nu ne mai gandim la asta. ni se pare ca ni se cuvine totul, nici nu mai multumim pentru mancarea de pe masa, nu mai cerem iertare unui animal pe care il sacrificam pentru carne… ce sa mai zic de miile de pasari, caini, pisici, gaini, captiori , veverite si asa mai departe care ajung sub rotile masinilor… dar in schimba suntem suficient de ipocriti incat sa ne ridicam catedrale ca sa ne mantuiasca neamul, inca nu ne-am prins ca daca vrem mantuire nu il mituim pe dumnezeu. ar trbui sa apreciem si sa respectam darul vietii indiferent in cine se afla el, ca e planta, animal sau om.
toate laudele pentru medicii veterinari care au facut tot posibilul sa il salveze pe caprior. toate laudele pentru fata care l-a salvat din sosea… stiu eprfect prin ce simte, am tinut si eu un pui de pisica in brate, lovit de masina, insarcinata fiind, nemaigandindu-ma ca poate avea toxoplasmoza… uneori oamenii nu uita sa fie oameni, si sper ca ceicare vor mai face astfel de fapte minunate sa nu se blazeze pentru ca societatea de azi nu ii ajuta cu nimic…
inca o data, imi pare rau sa citesc aceast apoveste, dar imi pare bine ca intre oameni mai sunt si OAMENI
Nu stiu cum se face, dar inaintasii tai au avut ocazia sa dea piept cu salbaticiile padurii in mod aproape obsesiv. Starbunicul, Anton( asa il chema si nu are legatura cu ala cu betonu) era medic veterinar ultima data la Vama, in Bucovina, si umbla prin padure ca narozii si lecuia caprioarele hacuite de rasi. Pe atunci legea junglei functiona in padurile noastre si nu are legatura cu legea pe care o fac acuma Vantu si Verestoy care fura padurile noastre si le dau pe bani buni ca pe o vaca plina de lapte. Anton Brylynskyj( ca asa se scria numele tau odinioara) era vestit ca lecuia lighioanele si veneau la el de prin toate colturile Bucovinei hutzulii milosi cu tot felul de ciudatenii in bratze. Odata i-au adus spre lecuire un bursuc. El s-a stins fugarit de invazia sovietica, la Podul Olt unde a ajuns in refugiu. Apoi a urmat la tron bunicu-to Miroslav(sau Mircu) cel care era tare greu de controlat atunci cand vreo jivina era pusa in pericol. Isi dadea paltonul jos de pe el( si atunci erau ierni tataie) si invelea fie un catzel pripasit, fie un pui de ras a carui mama fusese impuscata la slivutz acolo unde sunt zimbrii de la Hatzeg, fie pui de caprioara care la vremea aia erau ca hribii in vremurile noastre. I aducea acasa. Muierea lui disperata! Copii, in culmea fericirii. I giugiuleau i grijeau, le dadeau lapte cu linguritza, cu biberonul sau cu pipeta. Unii mai mureau si atunci. Nona si cu fratele ei i bagau intr-un cerceaf, obligatoriu furat din garedoba lu bunica-ta si ii duceau la muzeu. Acolo, si acum, daca mereti, o sa vedeti doi pui de caprioara impaiati care poarta stampila N&N. Da nu toti mureau. Tzutzu si Stelutza doi capriori ( adica, ma intelegeti, un el si o ea) care au marcat vacantele, educatia si sensibilitatea inaintasilor tai sunt inca cea mai faina expresie a ceea ce inseamna gingasia si eleganta salbaticimii. Vilceg si Petrica sunt doi cerbi lopatari, care au dat vreme de 6 ani tonul a ceea ce insemna ancestrala legatura a omului cu natura, pentru matusa ta si pentru nedemnul tau inaintas direct. In fiecare vacantza, iarna sau vara ei venau atat de aproape de noi incat mancam din aceiasi farfurie, Nona cu Petrica si eu cu Vilceg. Sigur ca sfarsitul a fost la fel de tragic. O bunoaca de ciuta( femela cerbului, ca profanii zic de caprioara ca ar fi muire de cerb, total eronat) deci o bunoaca de ciuta s-a bagat intre ei doi si s-au luat la bataie. Petrica a fost mai tare, avea coarnele mai stranse si era si mai infipt in picioare. L-a doborat pe Vilceg, iar Cernuta( nenea Tony cum i spuneam noi la Dumnzeiescu de padurar) i-a impuscat pe amndoi, ca nu aveau sanse sa supravietuiasca atat de raniti erau. Acum, in secolul XXI mai sunt veterinari mai sunt voluntari si o caprioara poate fi salvata. Iar tu, urmasul celor care au iubit jivinele din tata in fiu si din strabunic in bunic si mult de atunci incolo, te ostoiesti sa salvezi, ce se mai poate salva. Nici nu puteai altfel. Esti cum se zice intre noi, nebun de legat, iti paradesti sanatatea familia si prietenii si nu te temi de nimic. Dar dupa aceasta pledoarie pro-silva am si eu o nedumerire sau mai bine zis o incertitudine sau nici nu stiu cum sa-i zic. Oare Catalina(Ana cum o sa-i spuna bunicu) va stii sa priveasca ochii umezi a unei caprioare si va stii ca nu-i voie sa lasi focul aprins in padure si va avea puterea sa-si lase familia acasa, in asteptare, in timp ce ea cara in spinare la un cabinet veterinar o vietate pentru a fi salvata? Asta-i dilema mea. Cam mult am scris. Si suna vesel. Dar ca sa ma leg de titlu a luat bogdan acestui post, nu, nu sunt vesel, ci doar mananc si plang, mananc….
Mi s-a pus un nod in stomac. Macar s-a incercat. Macar au fost oameni cu suflet mare. Ar fi fost si mai tragic daca nu s-ar fi incercat nimic.
De fiecare data cand vad cate un animal salbatic ca e ranit/moare gandul ma duce la vanatori. Ce inima are un om de asta si cum ei pot sa omoare din placere animale atat de frumoase?
Ma scuzi ca mesajul asta nu are nicio legatura cu subiectul, insa m-am gandit ca tu esti unul dintre cei care ar aprecia filmuletul asta…si e prea impresionant ca sa nu il impartasesc. http://www.youtube.com/watch?v=BGODurRfVv4 (au embedul inchis)
noi oamenii suntem de vina, pentru ca le restrangem teritoriile 🙂