Spectrul ororii

N-aș mai fi crezut că cineva sau ceva m-ar mai putea face să privesc cu speranță înspre Traian Băsescu.Chiar și acum, scriind aceste rânduri, mi se pare din cale afară de odios ceea ce scriu. Nu îmi vine să cred ce cuvinte aștern tastele, și totuși, sunt cât se poate de adevărate.

Era o vreme când articolele pe care le scriam în ziar se cenzurau, și nu din redacție.
Era o vreme când lăsai privirea în pământ trecând pe lângă sediul de partid, în speranța că nu te vei face remarcat.
Era o vreme când îți doreai să fii neobservat, să nu îți apară subit pe tricou o țintă.
Era o vreme când patroni de firme erau nevoiți să vândă acțiuni amenințați de controale repetate care îți ofereau o singură scăpare: falimentul și emigrarea.
Era o vreme când ne simțeam iobagi iar ei erau ciocoi.
Era acea vreme când puteai jura că cineva a descoperit mașina timpului și că deși trecuseră 12-13 ani de la revoluție cultul personalității unicului conducător era încă în picioare. âncă se intonau imnuri și se făceau regii la fiecare ieșire în public.
Cu toate aceste amintiri încă proaspete în minte am îndrăznit să sper că după atâția ani de amărăciune portocalie ei vor schimba ceva. Că și-au dat seama când și unde au greșit și rândurile de mai sus nu se vor repeta. Și-au dat seama că au greșit, da, dar nu cum aș fi tentat să cred. Dimpotrivă.
Noua guvernare încă n-a pus piciorul drept jos. Pășește doar cu stângul, în salturi înfometate spre o nouă dictatură, însă mult mai feroce. Da, acesta e cuvântul. Anii de stat pe tușă nu i-au făcut mai înțelepți ci mai însetați. De control, de totalitarism. Tânărul discipol a învățat de la bătrânul și pușcăriabilul maestru și a dus la perfecțiune ferocitatea dictatorială. Și, cumva, întreg acest spectru îl transformă – din nou, nu pot crede că scriu așa ceva – pe actualul dictator într-un dezirabil. Pentru că, vă spun sincer, lui știm ce îi poate pielea. ân schimb, cei ce îi vor locul sunt înspăimântători.
Editorial apărut în Turnul Sfatului
5 Comments