Un principiu desuet

Aceste imagini ar fi putut fi filmate într-o grădiniţă normală. Din păcate, sunt filmate într-o şcoală dintr-un cătun din apropierea Sibiului, unde aproape 80 de elevi învaţă în săli unde termometrul arată 12 grade. Iar unii dintre ei nu au nici măcar şosete în picioare. Vreţi să le plângeţi de milă acum? Mai aşteptaţi.
Kinderii nu simt frigul din clase pentru simplul fapt că în şcoală e mult mai cald decât în propria lor casă. Sunt căliţi în gerul caselor din chirpici în care locuiesc la grămadă, în care îşi privesc părinţii cum se împerechează ca iepurii în singura încăpere disponibilă.

Am urmărit cu interes disputa de idei dintre Vlad Petreanu şi Buddha. Două păreri complet diferite, pe aceeaşi problemă a ţiganilor. Trag de partea lui Vlad pentru echilibrul pe care îl manifestă de fiecare dată şi pentru că e genul care crează în loc să distrugă. Dar m-am regăsit şi în multe din cele expuse de Buddha. Azi am uitat totul, privind întreaga problemă a romilor prin ochii copiilor.
Să facem un exerciţiu de imaginaţie. Puneţi-vă în pielea unui copil cu o bunică alcoolică ce îl obligă mai tot timpul la ceas de seară la fel de fel de perversiuni sexuale, care dimineaţa îl trimite la cerşit, seara îl bate de îl ia mama dracului pentru că nu şi-a făcut norma de bani din cerşit. Copilul are sub 10 ani. E la vârsta la care puştimea de oraş a trecut deja de faza Lego şi devine tot mai pricepută la WOW. Sub presiunea bătăii, îţi întinde mâna. Ştie că orice monedă în minus înseamnă copci în plus. Apoi, ieşiţi din calvarul ăsta şi aşezaţi-vă în banca şcolii. Cu caieţelul în faţă, cu bastonaşe, pătrate, cifre şi litere de scris, cu peisaje de desenat, cu cântece de învăţat. Şi imaginaţi-vă ce talmeş-balmeş poate fi în mintea lui. Copiii aceştia nu au nicio vină. Nu ei poartă vina transformării în viitorii alcoolici şi bătăuşi care vor deveni. Sunt mai curaţi la suflet decât oricare dintre noi deşi poartă o povară pe care eu, unul, nu aş putea să o duc în spate. M-am simţit atât de mic şi de neînsemnat în faţa lor încât îmi venea să îi sărut pe fiecare în parte şi să le implor iertarea pentru fiecare cuvânt urât pe care l-am spus. Pentru fiecare dată în care i-am lăsat să ia bătaie pentru că am fost zgârcit sau pentru că m-am dat principial. “Eu nu dau bani la cerşetori”. Nu îi înţeleg cum pot să zâmbească. Să râdă şi să se joace, ca şi cum n-ar şti ce calvar îi aşteaptă la ieşirea din şcoală. Unul dintre copiii de la Prislop şi-a făcut singur dosarul şi s-a dus la Primărie să ceară să fie trimis la şcoala de copii. Atât de insuportabilă e viaţa lor. Puradeii, că ne place cuvântul, n-au nici cea mai mică vină. E inuman ca păcatele părinţilor lor să cadă pe capul lor. Iar noi să îi pedepsim pentru că sunt copiii părinţilor.
La 12 grade, fără ciorapi în picioare, fericiţi. Dar teribil de trişti. Încep să îşi dea seama.
Cele patru învăţătoare nu câştigă împreună nici 1000 de euro. Toate patru la un loc, nu vorbim de fiecare în parte. Bat în fiecare zi drumul plin de noroi, prin zloată şi zăpadă. Ajung cu teamă în şcoală. Le e frică de adulţii din sat. Tremură alături de copii în frigul şcolii. Îşi sacrifică tinereţea pentru puradeii ăştia pe care restul nu dăm doi bani. Sunt doar patru femei dar cât de mari pot fi ele în ochii mei. Ştiu că lucrează în zadar. Îşi dau seama că tot efortul lor e în van. Că educaţia la şcoală fără susţinere acasă nu valorează nici cât o ceapă degerată. Dar urcă sisific, zi de zi, acelaşi deal înnămolit, îşi distrug sănătatea între pereţii reci. Dar nu îi lasă singuri. Chiar şi pentru cele patru ore pe zi insuflă căldura umanităţii în sufletele acestor copii. Nişte femei senzaţionale.