Are tare mare dreptate prietenul Alexa. Suntem prea înverşunaţi în ultima vreme şi prea numa cu tunurile pe tot şi toate. Şi sunt atâtea locuri faine de care uităm sau ne aducem aminte doar de necesitate. Ia să vedem, care pe unde îşi pierde timpul.
Ca orice nehală, evident că mă începem lista cu haleala.
Kebabul de la turcii de lângă Dumbrava e demenţial. O fi el 12 lei, dar vita e vită iar amestecul e nemaipomenit de bun. Doar lenea mă împiedică să nu o tai în fiecare zi până acolo. Ca situaţii de urgenţă, nici şaorma de la Simba nu e rea, mai ales acum că e şase lei. Când vine de-o zamă, pe Târgu Peştelui, parcă, restaurantul românesc îşi face toţi banii. Din nefericire pentru papilele mele gustative, rotiseria din Piaţa Mică a dat ortu. Pfiii, ce pui bun era acolo. Muzică populară şi apă minerală la sticlă de sticlă. Mă apucă poftele. Iar dacă e de miau-miau, deşi n-am călcat acolo decât de două ori, la Hilton fac un biftec bestial. Ideal ar fi să mergeţi cu cineva care să plătească el masa. Iar nocturn, evident după o beţie, şi puiul rotisat de pe Vasile Aron îşi face treaba.
De beute, după ce s-a închis tequilăria arăbească de pe Papiu Ilarian întotdeauna Oldies. Deşi nici p-acolo n-am mai ajuns de mult şi probabil îmi duc dorul chelneriţele cu care jucam Twister praştie de beţi pe la 3 dimineaţa. Pentru oameni cu program cuminte, cum am eu acuma, locurile de cafea sunt clasice. Fellini, pentru că e aproape de redacţie şi de acolo iei pulsul a tot ce înseamnă justiţie în Sibiul ăsta. Cred că sunt mai mulţi avocaţi în Fellini decât în Tribunal. Iar apoi, GoIn e bătut în cuie. Nu e săptămână să nu dăm pe-acolo măcar pentru o cafea. În special joia după conferinţa de presă de la Primărie. Dacă are cineva ciudă pe ziarişti şi pune o bombă în GoIn joia pe la 11 jumate, vă garantez io că a doua zi nu mai apar vreo două ziare iar televiziunile o să dea reluări o bună bucată de vreme. Daaar, când am oaspeţi, mai ales din ăia pe care vreau să îi impresionez, de fiecare dată îi duc la Cafe Wien. Mi se pare cea mai frumoasă cafenea din oraş şi, în plus, am un crush pentru chelneriţa mignonă de acolo. Staţi liniştiţi, Moţoaca e ostenită şi prea ocupată cu copilul ca să vadă ce aberez io pe cilea 
)
10 nu ia decât aia care o fac eu. Mi se pare suficient de clar, nu 
? Io şi muierea avem o poveste imposibilă cu data de 20. 20-ul fiecărei luni, dar în special al lunii noiembrie. E aniversarea. Ea, mai uitucă de felul ei, stă cu ochii pe calendar ca pe butelie. Acu două zile sun acasă de la servici, fără niciun gând concret. Muher, te scot la o pizza? E 20???? Să-mi bag, chiar era 20. Io mă dau rănit, da, iar ai uitat, nu mă mai iubeşti, chestii d-alea cu care cucereşti muierea. O faci să se simtă vinovată. Din motive greu de explicat, n-am mai apucat alaltăseară aşa că ne-am dus ieri, la o pizzerie nouă, sugerată de un amic, Crazy Pizza. Probabil că aţi văzut prin oraş maşinile cu care fac livrări. Ca seria de coincidenţe să continue, pizzeria funcţionează la parterul unui bloc unde am fost cât pe ce să ne mutăm acu vreo doi ani. Fără exagerare, e cea mai bună pizza din oraş. Nu prea pricep io de ce e Crazy, dar de bună e bună. Să zicem că umplutura nu diferă foarte tare de restul pizzeriilor, că deh, ciupearca e ciupearcă, şonca şoncă, ce poţi cere mai mult. Dar blatul, care fie vorba între noi face, de fapt, o pizza bună, e splendid. Nici ars ca în unele locuri, nici talpă de şlap ca în altele, numa bun. Foarte apropiat de Pizza Hut ca textură şi gust. Foarte tare. Merită recomandat mai departe la lume. Aproposito. Livrează şi acasă şi pizza e chiar moca, a se consulta site-ul pentru scoruri. Şi poţi comanda şi pe mess crazypizzasibiu. Încercaţi măcar o dată şi dacă nu e bună, îmi şterg tag-ul de reţete şi mă las de halit 
.
Că veni vorba de McDonalds şi de “promisiunea” pe care mi-a smuls-o Adeloasa, cum să procedez ca să împac şi capra şi varza. Că n-o să meargă kinderu la şcoală şi să fie de râsu curcilor, că nu ştie ce-i cela hamburger sau chizburger, aşa că m-am apucat să compilez prin bucătărie una alta, ca să fiu pregătit pentru momentul în care va trebui să iau atitudine, nu? Acu, fie vorba între noi, am mai încercat io acu ceva vreme o reţetă de hamburgeri, dar cu amestec de carne tocată şi a ieşit cam gras. Prea gras.
Prin urmare, profitând de faptul că muierea cerceta ieri Real-ul, am rugat-o cât de respectuos am putut, că de nu mă trage de păr, să îmi cumpere o juma de kil de carne tocată de vită şi nişte chifle. Am trântit de perete uşa frigiderului şi am ales cea mai faină bucată de bacon afumat, care nu lipseşte niciodată din frijider, am dat cep la o ceapă, am şmanglit din proviziile nevestei nişte felii de brânză topită şi am dat atacul la rezerva de brânză mucegăită pe care o mai aveam în casă. Mi-am adus aminte de brânză că citisem reţeta de hamburgeri pe blogul lui Teo.
No aşe. Am amestecat bine carnea tocată cu nişte condiment barbecue, sare, piper, şi un deget de vegeta. După care am pleznit-o în palmă până am rotunjit-o bine, bine. Am tăiat mărunt brânza mucegăită, am pus-o pe o felie de carne tocată, am acoperit-o cu alta şi le-am lipit bine pe la margini să nu se scurgă. Evident, pentru muher am făcut felie simplă, că a citit în nush ce carte de gravidoase că n-are voie brânză mucegăită.
Tăt maglavaisul zboară într-o tigaie teflonată, fără pic de ulei, ca să nu lase zamă şi să fie greţos. Pentru şi mai multă siguranţă culinară, am prăjit şi chiflele lângă burgeri, ca să absoarbă din grăsime. Se întorc o singură dată, deci urmăriţi-i cu atenţie, nici să nu se ardă nici să nu fie nefăcuţi. Când i-am întors, am pus lângă şi baconul tăiat felii subţiri şi l-am lăsat până a prins crustă. Crispy, că ăsta e cuvântul la modă în culinăreală. Când or fost gata, m-am apucat de clădit turnul. Ca să nu vă scape hamburgerul din gură sau să cadă din el toate cele, asamblaţi-l în felul următor. Ceapa vine direct pe chiflă. Peste, felia de brânză topită. Pe ea, ketchup cât credeţi de cuvinţă. Înfigeţi în ketchup feliile de cripsy bacon şi peste puneţi burgerul. Muşcaţi cu grijă, că primul mi-a zburat din mâini de zici că era dat cu cremă. Nişte bere ar fi nemaipomenită lângă, ocazie cu care am desfăcut şi sticla de Paulaner pe care o păstram cu sfinţenie în frigider. După care două ore m-am uitat în tavan, cu chipul omului sătul şi mulţumit. Să aveţi poftă.
Aţi încercat vreodată să faceţi ceva într-o zi de luni, ziua în care nici iarba nu creşte? Păi să vedeţi: NU PUTEŢI. Ori sunt eu un anti-social şi n-am mai dat demult p-afară, s-or schimbat regulile şi n-am ştiut, ori s-a tâmpit lumea. Da s-a tâmpit ceva din cale afară.
Mă pune dracu să mă uit printre reţetele maestrului Hădean. Da dracu mă pune. Şi încep să salivez la coastele de porc. Gata, zis şi făcut. Mă duc să îmi cumpăr ce trebe şi să fac coaste. Cum deobicei reţetele lui Adi necesită o grămadă de ierburi, primul drum l-am făcut în piaţă. Evident că n-am găsit tot ce trebuia, prin urmare am purces spre supermarketuri. Cu coşul plin de condimente şi verdeţuri m-am apucat să caut ingredientul de musai, coastele de porc. La Real pas, la Carrefour pas, la Kaufland pas. Hai să iau de la o carmangerie. La prima, pe Noica, închis. La a doua pe Oituz, închis. Mă enervez. Zic să bag barem un belet la loto, că de patru meleoane de coco îmi cumpăr câte coaste vreau. Pla, închis şi la loto. Ultima mea speranţă, hala de carne din piaţa Rahova. Ce credeţi. Luni, închis!
Care pielea mea e şpârla cu lunea asta de e totul închis. S-a transformat lunea în noua duminică şi tre să stăm cu toţii acasă, să ştiu, nu vin ca boul la muncă dacă lunea e decretată zi liberă de la natură. Sau cum duminica nu se taie porci, că e sfânta duminică, lunea e ziua oficială de belit ştremeleagul a tuturor celor care depind de guiţători. Ş-atuncea loteria? Sau şi acolo o fi plin de porci.
Foto
Io am o eternă problemă cu mâncarea. Da, sunt un mâncău cu bun simţ. Şi simt o panică acută, de fiecare dată când ştiu că nu am opţiuni. Nu neapărat că aş mânca, dar îmi place să mă ştiu tot timpul la adăpost de ghiorăieli şi restul sunetelor animalice pe care stomacul meu le scoate în momentul în care îşi primeşte obolul. Am avut problema asta cu Sibiul, o am în continuare şi cu Bucureştiul. Deh, obişnuinţa Devei când oricând, oricum (adică beat sau treaz) poţi mânca ceva foarte bun şi foarte ieftin, fie la Mc Baptist, fie la virşli. Pentru cine nu e de-al casei, Mc Baptist e un fast food non-stop, al unei reţele de multpreacredincioşi, care face nişte sandwich-uri cu şuncă şi sos de ciuperci de te lingi pe deşte. Şi dacă vă zic că un sandviş de ăsta face 2 lei, mă luaţi la palme de ciudă, nu? A, şi la virşloi, de vreo 5 lei primeşti 3 perechi de virşli de n-apuci să-i mânânci. Pentru cei care or picat tocmai acum de pe lună, virşlul este acel crenvurşt care se face dintr-o combinaţie de cărnuri care include capra (uneori şi măgarul, dar asta e altă poveste), destul de picant.
Aşa. Că iară m-am întins cu poveştile. Problema mea cu Sibiul e că dacă ard o beţie cruntă, până aproape în zori de zi, lista de birturi cu mâncare comestibilă pentru un beţiv e extrem de restrânsă. Că, sincer, nu-ţi vine să bagi nici Big Mama, nici Simpatico după tone de beri sau votci, după caz. Fu vremea cu El Gringo, restaurantul aşa zis mexican, transformat în locantă. E departe, e pustiu şi nici mâncarea nu e strălucită. Apăi, tot prin zonă, este o rotiserie, aşe faină, d-aia de manelodromi, une dacă n-ai stomacul beton armat eşti pa. Deşerţi zburătoarea în prima toaletă ca popicu. Ca să nu mai vorbin de gazele aferente.
La Bucale, same old story. Dacă ţi s-a urât de mecuri tre să cauţi şaormerii. Şi dacă nici p-alea nu le găseşti, aşa să te ajute bunul Dumnezeu. După concertul Maiden de anul trecut am căutat hămesiţi aproape un ceas ceva haleli mai dichisite şi-am ajuns să halim la ceva locantă sordidă din Drumul Taberei, ceva expirăciuni de chiftele şi pui Shanghai de nu ştiu cum de n-o divorţat stomacul de mine. Ş-acu vreo două luni am încercat ceva restaurant ciainiz, Wu Shing/Shu/Şo pe ei, nu mai ştiu cum îi zice. Aşa, mâncare d-aia fără gust. Deci noaptea, nici Sighiele şi nici capitala nu-s pe gustu meu.
Ziua în schimb…
Recenta vizită la Bucureşti mi-a forţat mâna. În sensul că n-am putut să strâng prea tare lesa la gâtul muierii şi am aterizat cu ea în Băneasa Mall. Locul pierzaniei oricărui bărbat. Nu vă povestesc cât m-a preumblat prin toate magazinele că simt cum mi se umflă iar picioarele. Aşa că revenim la tema discuţiei. Am halemus în Mall la Chopstick. Tot ceva ciainiz, da mai răsărit. Evident că am ales birtul după dictonul care mă caracterizează, une-i lume e musai să fie bun. No, acilea era să mă frig, că era lume şi la Mc şi la KFC. Deci nu-i neapărat să fie bun dacă e lume. Că şi lumea, uneori e proşti. M-am felicitat cu sinceritate pentru alegerea făcută. Foarte bună mâncărica, pe gustul meu, o ţâră picant-dulceagă, numa bună. Ce m-a dat însă pe spate a fost următoarea fază. Stăteam la coadă la cianizi când trec pe lângă mine doo cianizoaice. Cu tăvi de Mc în mână. Atunci m-o trecut o ţâră fiori pe şira spinării. Cu gându că “dacă cianizii nu s-ating de mâncarea cianiză şi mâncă de la mec, i’m priti maci focked”. Da n-am reuşit să conving muierea să încercăm altceva şi bine am făcut. Că o avut dreptate.
Dragii mei prekini, amatori de mâncat în oraş, fani declaraţi ai rejimului fast fud, revoluţionari împotriva sarmalelor şi şniţelelor, vin cu o veste proastă pentru voi. Ce proastă, incomensurabil de gravă. Pizza Hut a dispărut. Adică n-a dispărut, dar a pierdut renumele de cea mai cunoscută pizza din lume. Detronată de sora ei vitregă, născută din urgisirile vremii, Pizza Hot.
Mda, până aici nu aţi înţeles nimic. Nu problem, facem acuma lumină.
Cest articol a apărut în revista Zile şi Nopţi. E scris, semnat şi asumat de prekenu meu Ciprian Muntiu, de altfel un om genial, dar prea puţin plimbat prin lume. Sau no, bine îmbrobodit de patronii restaurantului cu pricina. Care e, de fapt, un fastfood/delivery şi, mai recent, restaurant.
Din principiu sar de cur în sus la fiecare furt. Că e naşpa să intri cu bocancii în munca omului, să umpli de căcat ani de investit în crearea unui brand cum e Pizza Hut. Românu nostru, dăştept din fire şi bandit din născare, schimbă o literă şi creează un nou brand. Bullshit cum spune francezul Goethe. Toţi cei care apelează la aşa zise strategeme le fac doar ca să profite de pe urma originalului. Iar o asemenea cronică de ziar le consfinţeşte furtul. Dacă n-aţi dat încă click pe poză, vă cetesc eu primele două fraze
Se poate ca Pizza Hot să fie cel mai cunoscut brand de pizza de pe mapamond. Nu băgăm mâna în foc
Cipi, prekene, bine ai făcut că n-ai băgat mâna în foc, că te ardeaaaaai, tulai ce te ardeai. Iar domn patron, dacă ajungi cumva pe cilea, aruncă şi tu o pălmuţă pe obrazu matale. Dacă n-o simţi, înseamnă că e gros rău.
Că parcă aşa se zice, nu? Că e ca la mama acasă. Mama care e o adevărată meşteră în ale culinăritului şi o specialistă a invenţilor care încă nu au fost trecute pe hârtie sub formă de reţetă. Io-s mai convenţional de felul meu şi prefer să mă ţin de reţetă şi de paharul care întotdeauna dă o aromă deosebită chelcheşozului care se găseşte în cuptor.
Orice sesiune de gătit sănătoasă începe cu satisfacerea olfactivă a bucătarului. Prin urmare, indiferent de ce se află în cuptor sau pe aragaz, se desface o bericioaică sau, dacă avem la îndemână, se pun patru cuburi de gheaţă, trei felii de lămâie, acoperite frumos cu rom după care totul se scaldă cu o cola rece-aburindă. Combinaţia arată cam aşa. Aha, şi acuma vă roade ce-am gătit. Păi daţi cu clickul şi iţi vedea. Read the rest of this entry…
15 lei azi, 15 lei mâine, 15 lei poimâine… ăştia de la KFC au impresia că io am descoperit tezaurul de la Pietroasa? Că găina mea face ouă de aur? Wrong, pretenilor. De unde atâta cash. Pe de altă parte, foamea nu se uită la grosimea portofelului. Îţi dă ghes fie belşug, fie secetă. Aşa că, am surfat tot netul să văd dacă găsesc o reţetă asemănătoare cu cea de la KFC. Teo mi s-a părut cea mai apropiată de realitate, prin urmare, i-am dat bice.
În loc de fâşii de piept de pui (care nu-mi place de nicio culoare) am pus la bătaie o caserolă de aripioare. Le-am ţinut peste noapte bine acoperite şi la frigider într-un zămălău făcut din lapte, praf de usturoi, o lingură de chilli, ceva paprikă şi piper. Mirosea foarte bine dar m-am abţinut. Am zis să ţin de reţetă să nu mă dedulcesc înainte de vreme. Read the rest of this entry…
În sfârşiiiiiit. După lupte seculare cu constructorii, Mac-ul suflând în ceafă, KFC a deschis în sfârşit locanta de la Sibiu. Tăt la ieşirea din oraş, că doar acolo s-a mutat centrul Sibiului. Surprinzător, n-a durat foarte mult construcţia. Că deh, nu-s apartamente la 1000 de euro metrul pătrat care costă 200 da tre să mânăreşti pe hârtie restul de 800. Restaurantul e luat în franciză de un nene român iar, lucru aflat doar ieri, americanii interzic fotografiile făcute în interior. Adică e trecută în contractul de franciză această clauză. Deci n-o să vă pot arăta cum arată KFC-ul din Sibiu pe dinăuntru, rămâne să îl vedeţi de afară. Evident că am luat un mic dejun frugal, neşte Variety cu cartofei, aşa, să nu uit gustul. În sfârşit, un fast-food mai de Doamne ajută. V-am mai spus că Mc sucks? )
Cutremur de 6 grade la Sibiu? Aţi luat-o pe ulei. Doar pentru că n-am mai scris, asta nu înseamnă că n-am mai mâncat . Nu prea multe bunătăţuri, pentru că n-am avut timp de creaţii. Bine, nici aseară n-am avut vreme, tocmai d-aia am făcut spaghete. Eu, unul, sunt înnebunit de pastele italieneşti. În săptămâna petrecută în Italia nu m-am atins de altceva decât de paste şi de fructe de mare. Or fi italienii nişte mascalţoni, dar la paste chiar se pricep. Nush cum naiba le ies atât de bune. Că ale mele n-or ieşit a la italiana, dar never the less, gustul a fost de 1 milion.
Prin urmare, pentru un porţion sănătos de spaghetti carbonara aveţi nevoie de următoarele: Spaghette (dăăă, normal că vă trebe spaghette, năcădăilor ), bacon (eu am pus şi muşchi file că îmi place gustul), 3 ouă, două linguri de smântână, un sfert de pachet de unt, 200 de grame de caşcaval sau parmezan, usturoi. Deşi o să mă pizduie toţi italienii, eu am pus şi ciuperci proaspete, în ciuda reţetei şi a celor care au inventat-o.
Baconul se perpeleşte până face crustă. Nu îl ardeţi. În mod normal, acu vine usturoiul, eu l-am pus împreună cu ciupercile, care sunt opţionale. Şi lăsaţi pe foc până se fac toate ingredientele. După care stropiţi cu două linguri de smântână. Pastele, luaţi Barilla că merită, se fierb cu untul şi nişte sare cam 5-6 minute, să nu se înmoaie prea tare, după care se scurg şi se pun în tigaie. Ouăle bătute vin peste. Mestecaţi rapid vreo 3 minute, să se facă şi ouăle dar să nu se prindă, oul trebuie să se facă în jurul pastelor, nu ca o omletă. La final, puneţi caşcavalul, mai lăsaţi 1 minut să se topească şi haliţi. Go Planeeeeet!
Dacă nu v-aţi făcut şi o Cuba Libre pe lângă, cum am făcut io, aveţi mari şanse să terminaţi găteala în 20 de minute. Dacă şi beţi cât gătiţi, gândiţi-vă la vreo 40. Să aveţi poftă!
