Poezie: Noi vrem pe neamt

Românul s-a născut poet. În vremuri bune dar mai ales în vremuri de restrişte. Şi cum suntem la restrişte, a venit şi poezia.

Flămânzi şi goi, făr-adăpost
Într-un guvern – căci nu ne-ai vrut.
Şi ne-ai scuipat şi ne-ai bătut
Şi cârpă noi ţi-am fost!
Matroz pribeag, adus de vânt,
De ai cu Nuţi legământ
Să faci ca ea, loveşte-n noi
La tevere, la teve doi
Şi fă-ne la Moraru boi;
Fă-ne ciocoi!
Read the rest of this entry…

Filmul sau cartea?

Profitând de o acută criză de insomnie, care mă face aproape în fiecare noapte să adorm după 1 şi să mă trezesc pe la 6, am dezvoltat o mică telecinematecă acasă, mulţam Doamne pentru torente. Nu trece seara fără vreo două filme. În acelaşi timp, fiecare excursie la privată vine însoţită de neşte zeci de pagini de musai lecturate. Că a devenit plictisitor să citesc indicaţiile de pe cutiile de detergent sau, eterna lectură pe toaletă, buletinul. Între un film şi o carte, m-a pălit o nouă dilemă. Care-i mai ocoş, filmul sau cartea?
De unde mi-o vint în cap dilema? Păi, aseară, în lipsă de altceva-uri şi aşteptând cu sufletul la gură downloadul, m-am uitat la Îngeri şi Demoni. Şi deşi Tom Hanks e unul dintre actorii mei preferaţi, apropo, aşteptam să downloadez Forrest Gump, filmul ăsta e o imensă porcărie. Îl face pe Dan Brown un geniu pe lângă Ron Howard. Fără să fiu un foarte mare fan al cărţilor lui Brown, primele două hai că merg, dar de la a treia devine plictisitor, Îngeri şi Demoni chiar mi s-a părut o carte bună. Pentru un roman poliţist. Omul e clar că le are în a crea suspans cu pixul, chiar dacă acesta e mai degrabă apanajul filmelor, ştiut fiind că o imagine face cât o mie de cuvinte. Cu toate astea, cărţile lui Dan Brown sunt de o sută de ori mai reuşite decât filmele, în ciuda distribuţiei şi a echipei regizorale. Adică, detaliul cărţii a fost complet denaturat din dorinţa de a introduce într-un cât mai scurt timp cât mai multă informaţie. Şi s-au ratat momente excepţionale din carte, dilema descoperirii simbolurilor, înfiriparea poveştii de dragoste dintre Robert şi Vittoria, caracterul şi duritatea comandantului Gărzii Elveţiene şi, mai ales, finalul. Finalul filmului e o tâmpenie, care nu surprinde absolut deloc “minunea” pe care o dorea Il Camerlengo. În fine, filmul sucks, cartea rulz.
Ca ecranizări reuşite: mi-a plăcut foarte mult ecranizarea Shogunului, cu Richard Chamberlain în rolul lui Anjin-san. Probabil reuşita vine şi din faptul că filmul are mai bine de opt ore, tocmai pentru că regizorul n-a vrut să piardă niciun detaliu, cât de mic, al savurosului roman. Din nou, filmul Toate pânzele sus a fost mult mai emoţionant decât cartea. Probabil şi din pricina distribuţiei. E foarte interesant să reciteşti cartea după ce ai văzut filmul, să “vezi” figurile actorilor în timp ce le citeşti personajelor. Şi ecranizarea romanului Dracula a fost, din nou, senzaţională. Probabil că şi cartea scrisă sub formă de jurnal n-a ajutat prea mult în această dispută, dar ecranizarea a fost senzaţională iar imaginea contelui din film poate fi oricând simbol pentru orice suvenir produs în lumea asta largă.

Multumesc, nu era nevoie

Adică nu ştiu cum să vă spun, dar vă mulţumesc din suflet pentru că mi-aţi trimis cărţile pe care le-am comandat. Acum trei luni de zile. Sunt foarte bucuros că aţi reuşit în sfârşit să trimiteţi pachetul prin poştă. Ar fi fost nemaipomenit dacă acum trei luni de zile m-aţi fi anunţat că n-am trimis o comandă pierdută în nebuloasele online şi că vor trece trei luni, drept, dar cărţile tot vor veni.
Ca să vedeţi cum foncţionează aranjamentele universale. Să tot fie iunie, dacă nu chiar mai. Când am dat şi eu o comandă pentru câteva dintre cărţile Adevărul. Că am preferat să stau deoparte de isteria de la început, când trebuia să mergi la 6 la chioşc pentru un ziar cu carte. Şi am pierdut nişte titluri faine pe care le-am sorbit pe vremea când eram adolescent. Şi, sincer, unele le-aş reciti şi-acum. De-alde Shogun, Dracula sau Chemarea sălbăticiei. Aşa că am făcut comandă pe site. Am trimis-o, niciun răspuns. Bater un mail să zică, frăţioare, am văzt ce cărţi îţi trebe, ţi le trimit. Credeţi-mă că am şi uitat. Şi când m-a sunat soacra aseara, că am un colet de 4.9 kilograme am zis că am câştigat la loto şi îmi trimit ăia iepuroii împachetaţi. Neeee, Adevărul Holding mi-a trimis cărţile comandate.
Din nefericire pentru ei, tot ieri, dar de dimineaţă, Adevărul Holding şi-a trimis caravana cu cărţi la Sibiu. Şi am intrat băţos şi fălos, mi-am cumpărat cărţile care doream. Se lăfăiau deja în bibliotecă în momentul în care a venit avizul. Prin urmare, Adevărul Holding o să primească un aviz de la mine, nu peste 3-4 luni cum obişnuiesc ei ci în 10 zile. Că parcă atât ţine poşta coletele înainte să le trimită înapoi.

P.S. Dacă vă interesează, vă lipsesc cărţi din colecţie, caravana Adevărul stă la Casa de Cultură a Municipiului din Sibiu până duminică. Târgul se deschide în fiecare zi la 12. Şi sunt şi cărţi religioase )

Un tatic grozav

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la momentul venirii pe lume sunt convins că deasupra nu era doar o stea norocoasă ci o ditai constelaţie. O Calea Lactee la pătrat. Am avut bafta, norocul, spuneţi-i cum vreţi, să mă nasc într-o familie binecuvântată. Numai oameni unul şi unul. Oameni frumoşi la suflet, buni, darnici, nişte exemple care mă fac să mă tem în fiecare zi că nu mă ridic la valoarea lor.
Bunica mea, Mămisa, a născut doi copii geniali şi a crescut patru nepoţi de senzaţie. A fost şi este omul care a dat echilibrul acestei familii, persoana spre care ne întorceam toţi când aveam o problemă de morală, de integrare, pentru orice problemă. Împrăştia drag şi dragoste în jurul ei.
Nona a luat de la ea tot ce-a fost mai bun, la care a adăugat şi o dragoste fantastică pentru animale. Că Mămisa, în echilibrul pe care îl aducea, tot timpul ne-a hâşâit animalele de prin preajmă. E memorabilă faza cu Moţiş, pisicuţa mea, pe care a vrut să o “facă pierdută” dar pe care am găsit-o două ore mai târziu. Ne-a iubit, pe toţi copiii din preajma ei, ca pe ochii din cap. De fiecare dată când venea să mă vadă ştiam că are ceva bun, ascuns pentru mine în “peşetă”. Senzaţională.
Deli a împrumutat de la Mămisa echilibrul şi l-a făcut cuvânt de lege în familie. E omul pe care nu îl vezi niciodată nervos. Femeia care a zâmbit, şi nici măcar amar, când au venit acasă hârtiile de exmatriculare ale odorului pe motiv de absenţe. Care a râs în barbă când m-a trimis la psihiatru pe motiv de scutire şi care mi-a dat drumul la şcoala cu hârtia ştampilată de “Laboratorul de Sănătate Mintală”. Cu trei Brilinski nebuni prin preajmă a făcut ce-a făcut, ce n-a făcut şi-a păstrat o pace mirifică în familie, care ne-a făcut să creştem atât de frumos.
Şi ajungem unde vroiam, de la bun început. La Nunu. Ştiţi cum e să trăieşti cu o siguranţă nefirească în suflet? Să nu gândeşti înaintea fiecărui pas, convins că “ai spate”? Şi că orice s-ar întâmpla eşti ocrotit de o mână magică? Cam asta a fost copilăria, adolescenţa şi întreaga mea maturitate. El mă îmbăia în fiecare seară. El îmi trăgea cele 30 de curele obligatorii la tâmpeniile care săreau peste limita de suportabilitate. După care, jumătate de oră mai târziu, ne trăgea pe balcon să aruncăm cu pungi cu apă sau cu petarde. E genul de om care e suficient să atingă ceva ca să îşi lase amprenta. Îmi vin în minte zeci de oameni, de situaţii, care astăzi ar fi fost altfel fără el. E omul fără de care lumea chiar ar fi mai săracă. A bătut de zeci de ori drumul Bucureştiului ca să facă rost de o casă pentru o biată prostituată din Orăştie. Iar când ea a murit, a adus toţi cei şapte copii ai ei în casa noastră, la masa noastră şi în patul nostru şi n-a dormit până nu i-a văzut la casa lor. Şi-a spart nasul de bunăvoie pentru că poliţiştii aveau nevoie de sânge ca manechinul pe care îl aruncaseră pe şosea, ca test de prevenţie, să pară real. Şi cu nasul sângerând a stat şi a filmat şoferii care treceau nesinchisiţi peste manechin. De zece ani hălăduieşte, ca haiducii din trecut, prin codrii munţilor Orăştiei, cu o botă în mână. E ultimul paznic al adevăratei istorii a României de astăzi. A adunat cu mâinile lui gunoaiele din cetatea sacră a dacilor şi a plantat sacii în faţa nesimţitelor instituţii care îşi bat joc de puţinele pe care le mai avem sfinte. A tăiat cu drujba copaci căzuţi peste zidurile Sarmisegetusei, care distrugeau ceea ce dacii au construit cu greu acum 2000 de ani. Sunt puţini oameni despre care poţi spune că lumea ar fi mai searbădă fără ei. Şi nu o spun eu, fiul lui, o spun restul oamenilor care l-au cunoscut. Nu l-am înscris eu în campania Jos Pălăria, ci unul dintre cei care l-au cunoscut şi au înţeles că merită tot sprijinul pe care i-l putem oferi în gesturile sale lipsite de orice urmă de egoism. Dacă vreţi, puteţi şi credeţi în steaua lui, votaţi-l. Pentru că luptă pentru un ideal naţional nu unul propriu.

Job-ul PE care nu mi l-aş dori

În această săptămână nu mi-aş dori sub nicio formă să fiu… organizator la Festivalul de Teatru. Să fiu omul care scoate în fiecare seară capul pe geam, se uită către norii care se adună sau se dispersează pe cer şi începe să îşi facă planuri. Târziu în noapte, neştiind ce se va întâmpla mâine, socoteşte în cap. Toate spaţiile pe care le are libere, programul fiecărei trupe. Fiecare piesă care depinde de starea vremii şi poate mâine va trebui reprogramată. Dar pe când să o reprogramăm? Că nimeni nu ştie ce se va întâmpla. Trebuie să ştii programul fiecărei trupe, când a venit, când trebuie să plece. Biletul de avion te împiedică să îi reprogramezi în ziua în care ai liberă locaţia în care ai dori să se desfăşoare spectacolul. Dar apoi, ce facem? Am plătit trupa pentru un spectacol care nu se mai ţine. Un job de genul acesta ar trebui să vină cu un contract foarte bine redactat. Cu un concediu de 6 luni inclus. continuare

Povestea unor scuturi dacice

A scris-o Nunulică pe blogul lui Sebi. E doar unul dintre nenumăratele matrapazlâcuri descoperite de Nunu hălăduind pe coclaurii din preajma Sarmisegetusei, pe care odată călcau Decebal şi Burebista, în căutarea adevăratei identităţi a poporului român. Iar asta e o problemă. Faptul că Nunu are aceste informaţii iar poliţia, parchetul, SRI-ul, FBI-ul, Mossadul şi MI5-ul nu le au. Sau dacă le au, cu atât mai rău, pentru că nu fac nimic. Am călătorit destul prin lume ca să văd cât de atenţi sunt străinii cu moştenirea străbunilor. Am văzut beşini de pietre înconjurate cu gard electric sau păzite cu poliţia. Pentru că reprezintă istoria locului. Şi ei o preţuiesc. O protejează şi sunt nemiloşi cu cei care o profanează. Până la urmă, care sunt adevăratele valori ale unui popor? Sau, să reformulez. Care sunt adevăratele valori româneşti? Vorbesc foarte serios. Nu spuneţi Guţă sau alte dume d-astea. Cât se poate de serios. Putem vorbi despre valori româneşti în afara celor oferite de natură, la care n-am avut nicio contribuţie, în afara faptului că am distrus tot ce am atins? De-alde Delta, Retezat, etc. Cum ar fi dacă 20j de cocalari ar face mâine dimineaţă grătar în faţa mânăstirii Voroneţ? Sau ar tăia aşchii din poarta Maramureşului să aprindă focul? Sau ar dărâma crucile vesele din cimitirul de la Săpânţa? Pentru că asta se întâmplă în munţii Orăştiei. Lumea trece, vede, ascultă povestea locului şi pleacă mai departe, la fel de indiferentă. Iar un om, oricât de mare ar fi el, nu poate muta singur munţii din loc.

Debate

Ziceţi şi voi acu, că avem o dezbatere acilea şi nu ne punem nicicum de acord. Se dă site-ul acesta. V-am dat link direct spre articolul care a creat întreaga dezbatere. Blogul se numeşte lumina sfântă şi e scris de Daniil Pravoslavnic. După poza sa din avatar pare ditai calugărul, bărbos, gata echipat de slujba. Cetind printre rânduri, par scrise de unul care se căca pe el de râs scriindu-le. Io de asta zic că e miştocăreală. Spicuiesc un pic din postul cu pricina.

Sfânta noastră Biserică ne învaţă să ne păstrăm curaţi până după înfăptuirea sfintei taine a cununiei. Aşadar, sub nici o formă nu poate fi pusă problema sexului premarital. Masturbarea poate fi o soluţie, dar numai în condiţiile pe care le-am pomenit anterior. Posibila parteneră pe care alegeţi să o întâlniţi trebuie să nu fie frumoasă. Frumuseţea este arma diavolului şi de ea trebuie să ne ferim.

No amu ziceţi şi voi. Nu vi se pare o miştocăreală?

LE: Am mai găsit una de era să pic cu scaunul.

Azi noapte, după rugăciune, Iisus mi s-a arătat şi mi-a spus: Munca ta sfânta nu trebuie să fie în zadar, adevăraţii creştini trebuie să o promoveze!. Apoi a dispărut într-un nor luminos iar eu am căzut în somnul cel adânc. Acestea fiind spuse, dacă eşti un bun creştin trebuie să promovezi acest blog, ţi-o cere chiar Fiul Domnului. Ca să-l promovezi nu trebuie să faci nimic altceva decât să pui la tine pe blog sau site acest banner mic, cu link către Lumina Sfântă.

Elenuto, vai de steaua noastra

Io fost disparut de pe fata pamantului vreo patru zile. Refuzat orice minune tehnologica. Nevoit sa apelez la telefon ca sa imi pot scrie editorialul ce a aparut azi. Nevoit sa ma uit la O-la-la datorita muerilor descreierate. Tratat deziluzia sunetului si imaginii televizorului pe care ma pregateam sa il urasc cu vodca. Uitat rapid ce inseamna ala televizor. Aproape pierdut culorile. Proprii, nu ale televizorului. Prin urmare, nem tehnologie, nem informatie. Adica nem auzit de Elena Udrea cazuta la pace cu monser Dinescu la conacul dunarean al tircipliciului astuia. Sa ne mai plangem ca turismul asta mere ca leusteanul si cimbrul in ciorba de burta. Pai uitati-va si voi cine-l face. O parvenita cu o cariera construita exclusiv pe parsivitate si sex-appeal si un poet-nepereche, a carui singure calitati sunt stiinta de a pune condimente si faptul ca rezista la bautura. No, ei doi si-au dat mana peste Dunare, s-au pupat pe obrajii incarcati de flegmele aruncate tot de ei acu vreo doi-trei ani si s-au apucat de mistocareli. Asta i-a dat blondei un ied. Ce razboinicu luminii mele sa faca Udrea cu un ied? Sa-l puna de paza la parcarile din Bucuresti? Ca ar fi o duma, sa doteze fiecare nimuruc de paznic cu cate un ied, sa bage spaima in popor, adica sa ne behaie. Prin urmare, blonda l-a adoptat pe loc la sfarcu-i sanul ei si l-a botezat Sori. Nu, nu dupa amant ci dupa Marin Sorescu. Ptiu, uciga-te-ar toaca, zi sa-ti cada suvitele vopsite ca ai auzit de Marin Sorescu. Nu, nu chelnerul care te servea. Pictorul, aaaaa, sculptorul, aaaaa, administratorul IT (ce, si asta e o arta!). WTF?!?!?! No, asta capra cu trei iezi. Blonda, turismu, Dinescu si Sorescu. Pe cat facem pariu ca tichetele de vacanta vor fi tiparite pe hartie parfumata roz?

Foto: Asa se face turism la Romanica. Fucking turism (si luati-o mot-a-mot)

Bucur şi-a lansat blogul

Anunţat de ceva săptămâni, blogul lui Corneliu Bucur a fost lansat în această dimineaţă. Sincer să fiu, nu e chiar ceea ce mă aşteptam. Speram la mai multă interactivitate din partea unui om cu idei şi cu abilitatea de a le pune în practică. Speram să semene mai degrabă a blog decât a bază de date. Practic, pe blogul directorului Astra puteţi găsi informaţii pe care deja le ştie toată lumea. Interpelări în Consiliul Judeţean, adrese ale CNM Astra către diriguitorii judeţului. Documente peste documente. Toate în format PDF, descărcabile, numai bune să îţi faci acasă o arhivă. Dacă ar reprezenta un interes. Aş vrea să citesc idei, să le pot comenta, să îl laud şi să îl critic, acolo unde e cazul. Deocamdată e doar o bază de date, să sperăm că va deveni blog.

Cinema, cinema, cinema

Din ciclul “cum un post pe blog mi-a nenorocit weekendul” azi vă prezentăm postul “Remember: cinema”. Scriind la el cu patos au început să curgă prin capul meu imagini. Să încep să îmi aduc aminte filmele care mi-au plăcut, filmele definitorii care au făcut din mine omul care sunt azi. Eu am învăţat enorm din filme iar personalitatea mea se datorează în mare măsură actorilor care au rulat pe micul sau pe marele ecran. M-am vindecat de teama copilărească de animale sălbatice după ce am văzut Dansând cu lupii. Din momentul acela n-am mai simţit nicio frică, nici pe munţi, nici prin păduri. Ce mai, parcă mi-aş fi şi dorit să dau peste un lup prin pădure ). Bine că nu s-a întâmplat. 

Read the rest of this entry…