Cum ne baga romanismul in mormant

A greși e omenesc. A nu îți recunoaște greșeala e o prostie. A persista cu vehemență și a susține până la absurd că nu ai greșit e o imbecilitate. Iar când o condimentezi cu jigniri nu meriți altceva decât să dispari. Să te iei și să te duci până când în urma ta rămâne doar colbul pe care l-ai stârnit.

Săptămânal, în ziar publicăm o cronică de restaurant. Făcută undercover, pe banii noștri, ca să surprindem realitatea. Am făcut și cronici plătite, pentru Zile și Nopți, și am observat care e diferența, cum se pregătesc bucătarii și patronii când știu că cineva va scrie în ziar și cum se comportă când habar n-au. Sau, cum nu se comportă când habar n-au. Ultima tură a fost rândul meu și am ales un restaurant italian, La Dolce Vita. Nu e primul, nu e ultimul restaurant italian căruia îi calc pragul. Și nu e nici prima nici ultima dată când mânânc fructe de mare. Pentru că amicii care au mâncat împreună cu mine, dar altceva, chiar au lăudat mâncarea le-am acordat o prezumție de nevinovăție în ziar. Dar văzând comentariile la articol, dintre care o grămadă fac pariu că sunt traduse cu google translate din italiana patronilor, stau și mă gândesc de ce aș fi eu de treabă? Că am stat o sâmbătă întreagă cu frisoane, am dormit aproape toată ziua de rău ce îmi era, am borât ca după cea mai îngrozitoare beție. Ca să vină acum broscarii și macaronarii, țărăneți aterizați în păpușoi, să îmi spună că „nu sunt obișnuit cu delicatesele”? Ia hai sictir mă! Vreți o borală garantată? âncercați La Dolce Vita! (asta așa, de reclamă bună).

Când patronii de afaceri vor învăța că nu totul e perfect, că se mai întâmplă și accidente. Când patronii se vor învăța să își asume aceste accidente și să își ceară scuze pentru ele în loc să arunce cu lături pe internet, de abia atunci vom putea discuta despre civilizație și business în România. Până atunci e o căciuleală, un Caritas continuu, pe care proști ca mine îl joacă la nesfârșit doar ca să fie de treabă. Dar până la un punct.