Filmul sau cartea?

Profitând de o acută criză de insomnie, care mă face aproape în fiecare noapte să adorm după 1 şi să mă trezesc pe la 6, am dezvoltat o mică telecinematecă acasă, mulţam Doamne pentru torente. Nu trece seara fără vreo două filme. În acelaşi timp, fiecare excursie la privată vine însoţită de neşte zeci de pagini de musai lecturate. Că a devenit plictisitor să citesc indicaţiile de pe cutiile de detergent sau, eterna lectură pe toaletă, buletinul. Între un film şi o carte, m-a pălit o nouă dilemă. Care-i mai ocoş, filmul sau cartea?
De unde mi-o vint în cap dilema? Păi, aseară, în lipsă de altceva-uri şi aşteptând cu sufletul la gură downloadul, m-am uitat la Îngeri şi Demoni. Şi deşi Tom Hanks e unul dintre actorii mei preferaţi, apropo, aşteptam să downloadez Forrest Gump, filmul ăsta e o imensă porcărie. Îl face pe Dan Brown un geniu pe lângă Ron Howard. Fără să fiu un foarte mare fan al cărţilor lui Brown, primele două hai că merg, dar de la a treia devine plictisitor, Îngeri şi Demoni chiar mi s-a părut o carte bună. Pentru un roman poliţist. Omul e clar că le are în a crea suspans cu pixul, chiar dacă acesta e mai degrabă apanajul filmelor, ştiut fiind că o imagine face cât o mie de cuvinte. Cu toate astea, cărţile lui Dan Brown sunt de o sută de ori mai reuşite decât filmele, în ciuda distribuţiei şi a echipei regizorale. Adică, detaliul cărţii a fost complet denaturat din dorinţa de a introduce într-un cât mai scurt timp cât mai multă informaţie. Şi s-au ratat momente excepţionale din carte, dilema descoperirii simbolurilor, înfiriparea poveştii de dragoste dintre Robert şi Vittoria, caracterul şi duritatea comandantului Gărzii Elveţiene şi, mai ales, finalul. Finalul filmului e o tâmpenie, care nu surprinde absolut deloc “minunea” pe care o dorea Il Camerlengo. În fine, filmul sucks, cartea rulz.
Ca ecranizări reuşite: mi-a plăcut foarte mult ecranizarea Shogunului, cu Richard Chamberlain în rolul lui Anjin-san. Probabil reuşita vine şi din faptul că filmul are mai bine de opt ore, tocmai pentru că regizorul n-a vrut să piardă niciun detaliu, cât de mic, al savurosului roman. Din nou, filmul Toate pânzele sus a fost mult mai emoţionant decât cartea. Probabil şi din pricina distribuţiei. E foarte interesant să reciteşti cartea după ce ai văzut filmul, să “vezi” figurile actorilor în timp ce le citeşti personajelor. Şi ecranizarea romanului Dracula a fost, din nou, senzaţională. Probabil că şi cartea scrisă sub formă de jurnal n-a ajutat prea mult în această dispută, dar ecranizarea a fost senzaţională iar imaginea contelui din film poate fi oricând simbol pentru orice suvenir produs în lumea asta largă.