Din penita paizanului

Era ora 5. După un ceas legat în care ne-am chinuit să dăm un Cossacks în rețea și am trecut routerele și switchurile prin toată gama de morți, răniți și înmormântări, am decis să părăsim redacția care nu ne mai oferea nimic. Nici măcar un amărât de Cossacks. Și de abia așteptam să îi încord iară cu ucrainienii pe tovarășii colegi. În stânga mea, jumătatea mea malefică, alde Traian Batman Deleanu, tocmai ce ronțăia ultimul strip de pui și suduia din greu la cartofii prăjiți făcuți din Orbit sub o talpă de bocanc militar și la salata care chiar n-avea niciun gust. E drept că avea o privire cam rătăcită, răsufla scurt și des de parcă tocmai ce participase la un maraton de mâncat hot-dogi. Dar nu l-am băgat în seamă. Eram prea ocupat să povestesc cu Laurențiu despre cum iese rechinul din Jaws afară din ecran dacă îl vezi cu ochelari colorați 3D. Trebuia să știu. Trebuia să îmi dau seama. Trebuia să îl opresc de la o asemenea netrebnicie. Ce-a făcut wingmanul meu? S-a apucat să scrie în ziar de mine. Acum, citind printre rânduri, îmi dau seama că mă critică. Știam io că sarea și piperul dimineților sale sunt posturile mele de pe blog. Nu de alta, dar alte motive de mișto nu prea are, că biroul meu e lipit de al lui, mâna mea e cam lungă iar pumnul cam osos. Iar umărul lui nu știu câți pumni mai duce. Și totuși, să scrie de mine? Barem dacă era beut, dacă degusta din coniacul primit de la tacsu pe care nu-l împarte niciodată. Dacă… orice. Astfel, pe lângă faptul că sunt de-a dreptul flatat de faptul că lista lui Traian începe cu mine și, aproape, se termină cu mine, mă simt de-a dreptul obligat să nu-mi mai dezamăgesc unul dintre cei mai buni prieteni. Un fel de frate. Sau no, de fiu… poate o dată și o dată o să vă și povestesc de ce. Până atunci, ppp, daily digest special pentru tine.