Nu vi se pare ca sistemul medical miroase? Fizic.

E ora 6 dimineata. Operatorul de la 112 răspunde în ÅŸoaptă, încetuț, parcă nu ar vrea să te trezească la realitate. Åžtie că nu e o farsă, cine face farse la ore de astea? După labirintul de întrebări primeÅŸti legătura la Ambulanță. Acolo e altă mâncare de peÅŸte. Oamenii sunt în alertă, vorbesc repede, repezit. N‑au timp de poezii ÅŸi floricele. Tot ce pot face e să transporte. Ambulanța nu are asistentă pediatrică. Ce rost mai are sa îi pui pe drum dacă tot nu pot face nimic? La 6 dimineața urgența de la pediatrie e pustie, nici țipenie de om. DeÅŸi nu miroase, simți în nări odor de război. E lupta angajațilo cu statul. A bugetului cu cheltuielile. A bunului simț cu realitatea. A copiilor cu durerea. Strigăte firave, curmate de epuizare răzbat prin uÅŸile de termopan, singurul semn că suntem într‑un secol modern ÅŸi nu în 1920 când operațiile se făceau pe viu. Nici aici oamenii n‑au timp de palavre, de îmbărbătări. Trebuie să fie eficienți cu orice risc. Chiar ÅŸi cu riscul să nu pară oameni.
Dar treaba lor nu e să fie de treabă ci să repare ce e stricat. Le‑a ieÅŸit ÅŸi lor pe ochi lupta asta surdă. Probabil sau săturat să le tot fie tăiate salariile, bugetele de utilități, fondurile de consumabile ÅŸi de medicamente.
Visează la Anglia ÅŸi Franța, dar trăiesc în România. Se enervează degeaba. Copiii nu sunt obiÅŸnuiți să stea în perfuzii. Spitalul e înspăimântător ÅŸi pentru noi, adulții, darămite pentru copii. Durerea lor e mult mai acută decât a noastră, care am mai trecut prin cancerul sistemului medical. Probabil prin mâinile medicilor le trec mii de copii dar instinctul de conservare al părintelui e mai puternic decât rațiunea. Sistemul medical românesc miroase. A durere, a încrâncenare ÅŸi cel mai tare a lipsă de omenie. A devenit prea mult pragmatic ÅŸi prea puțin uman.