Lege si pentru ziaristi

Bun subiect pentru a redeschide blogul în 2013.

Plecăm de la două opinii destul de diferite, venite din partea a doi oameni pentru care am numai respect, oameni care performează în industriile astea dragi mei, presa și online-ul. Vlad este total pentru o lege a presei, Cristi este împotriva unei legi a presei din considerente argumentate destul de bine aș spune. Nu vreau nici să elogiez nici să desființez opiniile autorilor ci să adaug pe alocuri câteva din propriile mele idei.

Din start mă declar pentru o legislație în domeniu, una pe cât se poate de aspră. Egală atât în beneficii cât și în sancțiuni cu restul legislației. Presarii trebuie să înțeleagă că nu sunt o categorie aparte, deasupra legii sau care să poată ocoli legea după bunul chef pentru simplul fapt că dețin o oarecare putere în plus față de un cetățean de rând. Penelul încă e o armă destul de periculoasă pentru organele ce ar trebui să impună legea echidistant, cu riscul de a fi desființați apoi în te miri ce gazetă. Pentru că încă se mai întâmplă mizerii de genul ăsta, plecând de la ziariști opriți băuți la volan și „iertați” până la situații mult mai grave.

ân interiorul breslei s-a creat o teribilă lehamite adusă des până în apropierea disperării. Cel puțin asta am citit printre rândurile scrise de Vlad. Devine tot mai greu să îți declari apartenența la breaslă în condițiile în care mojicii, lătrăii și neprofesioniștii au devenit majoritari. Valorile se împuținează, se distanțează de meseria de jurnalist tocmai pentru că nu mai vor să fie identificate cu zoaia ce se împrăștie seară de seară la televizor și în gazetele de partid. Și de asta sunt de acord că ar trebui să existe sancțiuni și în acest domeniu. Asta e una dintre problemele generale ale societății românești. Că legislația este mult prea permisivă și că lumea nu se teme de sancțiuni. Nu vorbesc despre o reîntoarcere la regim, în care lumea trăia permanent în frica securității, ci despre o reacție de bun-simț față de regulile sociale. Trebuie ca omul să știe că dacă aruncă hârtia pe lângă coș scoate 100 de lei în buzunar. Și chiar să-i scoată. Cam cum s-a întâmplat cu parcările din Sibiu după ce s-au cumpărat utilajele de ridicat mașini. Locurile pentru persoanele cu handicap sunt goale, locurile destinate taxiurilor la fel. ân țara asta se poate face ordine doar cu biciul și cu gârbaciul. Inclusiv în presă.

Breasla asta a jurnaliÅŸtilor are nevoie de o lege a presei, chiar dacă se împotriveÅŸte cu înverÅŸunare ideii, de ani de zile – o lege care să filtreze accesul în meserie, să impună sancțiuni pentru cei care-i încalcă regulile ÅŸi, în general, să reglementeze, în fine, un domeniu pe care jurnaliÅŸtii n-au reuÅŸit să ÅŸi-l auto-reglementeze de două decenii încoace. – Vlad Petreanu. Perfect de acord

Acum mai avem presa online, avem blogurile, avem rețelele sociale, avem platformele video ÅŸi cele de podcasting. Veți spune că acestea din urmă nu sunt presă. Iar eu v-aÅŸ întreba pe ce vă bazați când spuneți asta? – Cristi China

Și eu cred la fel, că blogurile și mai ales rețelele sociale nu pot fi considerate, cel puțin până în acest moment, ca fiind parte din presă. De ce? ân primul rând pentru că online-ul s-a distanțat cât se poate de vehement și cu fiecare ocazie de presă. Cred că online-ul, așa elitist cum e el, nici nu își dorește să fie înglobat în zoaia descrisă atât de bine de Vlad. E un fel de presă, strict principial, ca distribuitor de informație, dar cam atât. ân al doilea rând, din punctul de vedere al complexității informației și al modului de redactare.

Iar pe zona de autoreglementare exisă un Cod deontologic al ziaristului (vă rog nu râdeți, el există, deÅŸi tututor li se rupe în 4356435634 părți de el).

Luând în considerare ecuația blogger = ziarist, e vreun blogger care să respecte codul deontologic al ziaristului? ân afara a doi-trei bloggeri sunt convins că restul nici măcar nu l-au citit, nici măcar nu au habar ce reglementează. Nu că ziariștii l-ar respecta cine știe ce. Dar nu cred că majoritatea ziariștilor din ziua de azi pot fi un punct de raportare. Iar apoi, într-un al treilea rând, vorbim de responsabilitatea autorilor față de informația distribuită. Câte materiale ați citit în online care să reprezinte și punctul de vedere al omului/companiei/produsului incriminat/hulit/desființat? Blogurile pot fi maxim o presă de opinie. Maxim!

Căci altfel, zău, decât o Lege a presei prost făcută ÅŸi care poate fi interpretată în te miri ce variante, mai bine una lipsă.

Clar. Dar ar trebui să vină naibii și momentul ăla în care să ne așteptăm ca legile să fie bine făcute. Dacă suntem idealiști am putea să și luptăm pentru idealurile astea.

Sunt un pic nedumerit. ân sensul că nu înțeleg cam cum ar putea o astfel de lege să rezolve această chestiune. Adică presa să nu fie în halul ăsta de gherțoistică. O să scrie în legeun fel de nomenclator de “aÅŸa nu”?

Concret, în cazul ăsta, RTV să primească o mega-amendă, o sancțiune mega-aspră pentru fabricarea unui subiect inexistent. La un moment dat va trebui să ieșim din cercul ăsta vicios în care oricine poate spune orice pe post, fără niciun fel de consecințe. Pentru că în momentul ăsta toți se ascund după „surse” invocând sus și tare Watergate-ul cu fiecare ocazie pe care o au.

Iar în încheiere

Nu există țară liberă ÅŸi democrație puternică fără presă liberă ÅŸi puternică.

True story, mates! Foto