La ani lumina
Trebuie să rescriu articolul scris în minte ieri, în timpul finalei Jocurilor Olimpice la baschet. Aveam pregătite grămada de clișee sportive pentru un articol memorabil în care „jocul de echipă” al Spaniei a răpus „individualitățile” naționalei Statelor Unite. Colectivul înaintea individului. And so on and so on. Deși, privind la istoria celor mai buni marcatori la Olimpiade, în primii 16 marcatori nu găsim niciun american. Iar, la prima vedere, acesta ar fi un semn al echipei înaintea individualităților. Dar nu e deloc așa.
Trebuie să îl rescriu pentru că americanii au dat peste cap întregul concept baschetbalistic dovedind, încă o dată, că nu e de musai să joci ca o echipă ca să câștigi. Spania mi se pare o echipă admirabilă. Jocul colectiv și imaginația jucătorilor spanioli impresionează de fiecare dată. Adevărul e că spaniolii au prins o generație cum mai rar se întâmplă în baschet. Navarro, frații Gasol, Rudy Fernandez, un line-up de 100 de puncte care ar putea învinge orice echipă din lume. Mai puțin America.
Vedetele NBA au părut coborâte pe un teren de baby-baschet. Linia de trei puncte europeană a fost o mică glumă pentru supervedete. Iar fizic, spaniolii n-aveau nicio șansă să se lupte de la egal la egal cu americanii. Navarro, Calderon, și chiar Fernandez, cu toată experiența sa în NBA, au fost de cele mai multe ori jaloane într-un duel al fundașilor și extremelor complet inegal. Spaniolii au compensat exclusiv în jocul sub panouri, unde toți trei pivoții au o vastă experiență în NBA, frații Gasol și Serge Ibaka. Mi-aș fi dorit din tot sufletul să câștige Spania. Eu, care sunt mai degrabă un fan al Euroligii decât al NBA-ului. Dar prăpastia între baschetul de peste ocean și cel european e mult prea mare. Singura lor șansă era ca din minutul 5 al ultimului sfert să forțeze prostește pătrunderi, să scoată faulturi la Carmelo, LeBron și Love și să spere că rezervele nu vor intra în meci cu forța titularilor. Și nici atunci… Sunt mult prea departe americanii.
About The Author
Eu am fost socat in semifinala cu Argentina cum arunca de 3 puncte Carmelo Anthony, care, se presupune, era un fel de pivot (ca tot nu prea au avut pivoti americanii, au zis ca n-au nevoie :D).
Sa stii ca ma streseaza maxim chtseia asta si ma intriga ideea de a ne irosi viata intr-un loc cu care nu rezonam…Si ma gandeam…de ce nu avem suficient curaj sa ne gandim la fericirea sufletului nostru si la nimic altceva, de ce facem compromisuri cu fericirea noastra, cu anii nostri care se duc si nu se mai intorc, cu viata care curge intr-un ritm mult prea rapid si acceptam sa ne lasam stresati si intristati intr-o lume in care nu ne simtim confortabil.Sunt fericita ca am o prietena care intotdeauna a pus pe primul plan fericirea ei! De exemplu, in august a plecat in vacanta in Kos, o insula superba din Grecia, si atat de mult i-a placut incat a decis sa mai ramana acolo, atat de mult cat va simti. Imi scrie zilnic ca este extrem de fericita si ca simte ca sufletelul ei tanjea si tanjeste dupa aceasta stare de impacare si relaxare. Se gandeste serios chiar sa ramana acolo pentru ca locul ala ii ofera impacarea sufleteasca de care avea nevoie.Tristetea de care spui tu am simtit-o si eu si o simt de fiecare data cand ma intorc dintr-un loc frumos si atunci cand fac ceva pentru ca trebuie si nu pentru ca ma face fericita.Cam despre asta este vorba in cartea scrisa de Elizabeth Gilbert- Eat, Pray, Love. Prin octombrie va avea loc si premiera in Romania a filmului facut dupa acest scenariu:) Abia astept sa-l vad. Cartea am citit-o si m-a pus pe ganduri, ti-o recomand!