Ce facem, punem umarul?

Da. Acum va veni gloata. Ceeee, tot timpul noi să dăm, noi să facem, noi să dregem. E criză, n-avem bani. Nu avem posibilităţi. Probabil. Nimeni nu se lăfăie cu teancuri de iepuroi în buzunar, cum vedem la televizor parveniţi care aruncă milioane în stânga şi în dreapta. Şi totuşi.

Povestea e simplă. Dură. Tragică. N-ai putea să o doreşti nici măcar celui mai înverşunat duşman al tău. Părinţii fetei s-au despărţit în urmă cu ceva ani. A fost crescută de bunici şi ocrotită de un unchi. A venit la Sibiu ca să termine liceul şi a fost la un pas. Un pas atât de mic încât ţi se face pielea de găină. În prag de bacalaureat, cu câteva ore înainte să dea atestatul, a apucat-o o durere de cap. S-a dus la doctor.

Puneţi-vă în pielea ei. Încercaţi să vă imaginaţi cum aţi putea primi o asemenea veste, la nici 18 ani. Cum aţi reacţiona? Ce aţi face? Cu capul tobă de carte, cu fluturaşi în burtă, emoţii inerente primului examen major din viaţă. Ce v-ar trece prin cap când doctorul v-ar spune că suferiţi de leucemie. Şi că e atât de agresivă încât în curând o să vă curme viaţa. La nici 18 ani. Spre cine să te întorci? Te uiţi în ochii celor din jur, ai bunicilor, spre ochii rămăşiţei de familie care ţi-a rămas. Toţi şi-ar da sângele din corp pentru tine, dar nu pot. Niciunul dintre ceilalţi trei fraţi nu este compatibil pentru a-i dona celule stem pentru un transplant, care să-i scoată boala din corp. Se plimbă printre spitale, dintr-o transfuzie într-alta. La nici 18 ani.

Rugamintea noastră este să încercăm să-i mai dăm o șansă acestei tinere, de când i-a fost descoperită boala, nu a mai părăsit spitalul. E hotărâtă să-si dea bacalaureatul la anul şi se visează studentă în băncile unei facultăţi cu profil economic. De când s-a internat, mai are un vis. Vrea să facă şi o şcoală postliceală sanitară, să se facă asistentă medicală şi să le poată alina durerea celor aflaţi în suferinţă. Toate visele ei se pot frânge însă dacă oameni cu suflet nu-i întind o mână…

Pentru transplantul de celule stem, Ioana are nevoie de 120 de mii de euro. Din care colegii şi restul oamenilor cu suflet care au ajutat-o au reuşit să strângă în jur de 30. Trei, patru milionari ai Sibiului ar putea rezolva problema asta mai repede decât ar sufla într-o batistă. Dar probabil se tem că vor fi prinşi apoi într-un val de persoane cu probleme şi preferă să stea cu curul pe bani. Foarte bine. Sunt convins că nu stăm în ei. Dacă fiecare sibian ar dona 2 lei, suma necesară s-ar strânge pe loc. Dar n-o vor face. Ce facem, punem umărul? N-aveţi bani, găsiţi o altă metodă prin care o puteţi ajuta. Un banner pe blog, un link, un articol, un tweet, un mail cu un gând bun. Orice sprijin, fie el cât de mic, e mai bun decât nimic. Chiar dacă nu vi se pare mare lucru, în situaţia de faţă, merită să mergi până la bancă pentru a depune un leu. Doi, trei, zece, cât puteţi. Ioana stă în fiecare leu.