Eu mi-am pocnit copiii

După ce lumea s-a săturat de tranșeele luptei fumători / nefumători interneții se divizează din nou în două tabere care dețin adevărul absolut. De această dată în parenting modern vs. old school. Și clar ești Jedi dacă militezi pentru o educație bazată pe unicorni roz. Dacă ai pus cumva mâna pe copil, toată forța Galaxiei o să îți atace Death Star-ul și muci o să te facă. Pentru că toți ne pricepem la toate.

Dacă îmi spune vreun posesor de internet că el a fost pregătit să fie părinte și a știut exact ce să facă când s-a trezit cu boțul ăla de copil în brațe eu îmi mânânc cravata în Piața Mare. Dintre toate științele din lume pe care le stăpânim, a crește copii este cea mai inexactă, mai plină de variabile și de necunoscut dintre toate. Singurul lucru pe care știi că te poți baza e intuiția. Tot studiul din lume, toate discuțiile din univers nu te pot pregăti pentru a fi părinte. Și copiii știu mai bine decât oricine să te pună în situații limită.

Ca să fie clar din start, normalitatea e punctul de plecare pentru ce urmează să spun. Detest violența, nu m-am bătut în viața mea. Când a fost, mi-am luat-o și asta a fost. Și nici nu îmi propun să arăt cu degetul pe nimeni. Fiecare își crește copilul după bunul lui plac. El l-a adus pe lume, e responsabilitatea lui, e decizia lui. Copiii diferă între ei, sper că toată lumea e de acord aici. Sunt cei din propria-mi casă și apoi mai sunt și acei copiii de legendă de care se tot povestește pe internet, care nu își sparg capul, care nu înghit chestii, care nu se pun zilnic în pericol, care nu ajung prin spitale… unicorni roz. Până la o vârstă, copiii nu fac distincția între siguranță și pericol. Și eu mi-am jurat că n-o să-mi cresc copiii într-o bulă, că o să îi las să experimenteze pe propria piele, că o să îi las să se dezvolte exact cum își doresc. Însă o limită trebuie stabilită. Când linia aia se trece ajungem la pericol și n-aș dori nimănui să ajungă să își reproșeze că n-a știut cât de departe merge această limită. Cătă și-a furat-o de trei ori, Miruna de două. Niciodată mai mult de o palmă peste cur. Am și stabilit cu ele un sistem. Prima dată le rog, a doua oară le spun frumos, a treia oară ridic tonul, a patra oară și-o fură. N-am mai ajuns la patru de vreun an și începem tot mai rar să ajungem la trei. Puteți să spuneți ce vreți, dar copiii sunt neascultători și inconștienți. Și n-o spun pentru că-mi doresc să fiu Dumnezeul lor, să nu-mi iasă din vorbă. Ba mi-aș dori exact opusul. Și mi-aș dori să fiu tot timpul lângă ele, să le apăr și să le protejez. Și e teribil să realizezi că așa ceva e imposibil. Da, le-am pocnit la cur. Nu regret nici măcar o secundă. Și o să le ard din nou când sar grav calul. Poate n-o să se mai ivească ocazia dar n-o să dau în spate dacă va fi nevoie. Și de fiecare dată le explic de ce și-au luat-o. Și nu le învăț să le fie frică de mine ci să se ferească de situația în care s-au pus. Dacă asta mă face un părinte rău, mi-o asum. Prefer să fiu cel mai rău părinte din lume decât să îmi țin copilul pe targă ca să îi coasă doctorul capul sau să îi scoată biluța din nas sau dopul care o sufoca.

Și toată povestea cu frica e un bullshit. Iar cealaltă variantă ar fi să îi țin în casă, afară sub permanentă supraveghere, să mă lovesc în locul lor, să râd și să sufăr în locul lor, să mă bucur și să plâng în locul lor și eu așa ceva nu îmi doresc pentru ele.Photo 06.01.2016, 23 29 42 (1)

Iar dacă vreți o mostră din cât de greu e să fii părinte, uitați aici. Și gândiți-vă cât de greu e să zici nu într-o asemenea situație, unui copil atât de dulce și de drăguț.

23 Comments

Dă-i un răspuns lui Radu Urloiu Patrascu Anulează răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *