Back to the drawing board

Dacă s-ar fi salvat mai repede pozicile, le-aş fi pus deja. Da încă salvează, Picasa le-a pus prin ceva foldere absconse prin calculator, deci mai tre să aşteptaţi o ţâră până vin pozicile pe ţeavă. Până atunci, din nefericire, am revenit în civilizaţie. Şi e groaznică senzaţia. După ce o săptămână m-am trezit când a vrut muşchiu meu, între 8 jumate şi 10 de musai, că doar nu era să pierd frumuseţi de zile cu soare, cu linişte şi cu multe animale prin preajmă.
Rezum totul în câteva fraze, după aia vă povestesc mai pe larg. Stăteam într-o noapte târzie sau dimineaţă devreme cu Clau şi cu Bogdan pe scări, la Valea Rea, şi povesteam de orizonturile tot mai negre. De pornit în haiducie prin străinătăţuri, în speranţa că va fi mai bine.
Da, poate ar fi mai bine. Dar pentru mine ar rămâne mult prea multe în urmă. Ceva-uri la care n-aş putea renunţa niciodată. La susurul izvorului pe care îl aud pe fereastră noaptea înainte de culcare şi dimineaţa când mă trezesc, la ţigănuşii care sar din foc de fiecare dată când îl zgândăr, la căţeii care vin hoardă după mine la fiecare hălăduire pe coclauri, la berile băute cu prietenii, la minunile tărâmului pe care m-am născut şi în care vreau să mă îngrop. D-aia n-aş mişca nici un metru din locurile astea.