Nov 21, 11 • Din oras • brylu • 1 Comment »

E ora 6 dimineata. Operatorul de la 112 răspunde în şoaptă, încetuț, parcă nu ar vrea să te trezească la realitate. Ştie că nu e o farsă, cine face farse la ore de astea? După labirintul de întrebări primeşti legătura la Ambulanță. Acolo e altă mâncare de peşte. Oamenii sunt în alertă, vorbesc repede, repezit. N‑au timp de poezii şi floricele. Tot ce pot face e să transporte. Ambulanța nu are asistentă pediatrică. Ce rost mai are sa îi pui pe drum dacă tot nu pot face nimic? La 6 dimineața urgența de la pediatrie e pustie, nici țipenie de om. Deşi nu miroase, simți în nări odor de război. E lupta angajațilo cu statul. A bugetului cu cheltuielile. A bunului simț cu realitatea. A copiilor cu durerea. Strigăte firave, curmate de epuizare răzbat prin uşile de termopan, singurul semn că suntem într‑un secol modern şi nu în 1920 când operațiile se făceau pe viu. Nici aici oamenii n‑au timp de palavre, de îmbărbătări. Trebuie să fie eficienți cu orice risc. Chiar şi cu riscul să nu pară oameni.
Dar treaba lor nu e să fie de treabă ci să repare ce e stricat. Le‑a ieşit şi lor pe ochi lupta asta surdă. Probabil sau săturat să le tot fie tăiate salariile, bugetele de utilități, fondurile de consumabile şi de medicamente.
Visează la Anglia şi Franța, dar trăiesc în România. Se enervează degeaba. Copiii nu sunt obişnuiți să stea în perfuzii. Spitalul e înspăimântător şi pentru noi, adulții, darămite pentru copii. Durerea lor e mult mai acută decât a noastră, care am mai trecut prin cancerul sistemului medical. Probabil prin mâinile medicilor le trec mii de copii dar instinctul de conservare al părintelui e mai puternic decât rațiunea. Sistemul medical românesc miroase. A durere, a încrâncenare şi cel mai tare a lipsă de omenie. A devenit prea mult pragmatic şi prea puțin uman.

Tags: Cata dragostea mea