Oct 5, 11 • De plans, De ras, Din oras • brylu • 2 Comments »

Panică. Stres. Se zice că nu îl simți dar nu știu cum dracu, doare. Fizic. Parcă cineva îți învârtește un fier încins în vintre. Nu te poți concentra, nu te poți rupe de problemă, de durere. Încerci orice. Te uiți la filme tâmpite, ieși la o plimbare. Creierul nu vrea să cedeze. Gândurile zboară în același loc iar dracii continuă să învârtească fierul. Revine panica. Cauți cu disperare o cale de ieșire dar tot ce încerci revine în același punct. Cel ce doare. Și sună telefonul. La celalălt capăt al firului voci familiare. Le-ai auzit încă din pântec. Te-au însoțit toată viața. Au fost lângă tine când erai pe nori, au fost lângă tine când ai căzut la pământ și te-ai lovit. Sunt departe dar aproape. Sunt singura ta oază de normalitate într-o lume nebună. Încet, panica dispare. Pleacă și fierul înroșit, rămâne o simplă durere ulceroasă. Mintea se liniștește, și-a primit drogul. Nu știu dacă sună tâmpit, dar familia e un drog iar eu, trebuie să recunosc, sunt dependent. Știu pe cineva care vă iubește nespus. Da nu zic cine, că nu-s muiere plângăcioasă. Mulțumesc

Tags: dragii mei, mi-e dor