Sep 23, 09 • De papa • brylu • 8 Comments »

Citeam azi dilema lui Arhi legată de mâncarea “ca la mama acasă”. În care el enumera o sumă de bărbaţi, artişti în ale gătitului, care ar băga sub radical orice gospodină. Şi se prea poate, nu zic nu.
Dar. Şi aici apare un mare dar. Poate că bucătarii ăştia gătesc mai bine decât orice mamă, în afară de mama mea. Şi asta o spune oricine despre mama lui. Mama mea face cea mai bună mâncare. Pe sfârâitul untului din tigaia ei am crescut. Orice, oriunde aş mânca, niciodată n-aş face comparaţia cu mama.
Prilej cu care au început să curgă amintiri din papilele mele greu încercate. Mai ţineţi minte tandemul gris cu lapte – orez cu lapte? Cred că aveam cinci ani când am mâncat ultima dată aşa ceva şi tot îi simt încă gustul. Îmi aduc aminte cum îmi făceau ori Deli ori Mămisa un smiley din gem peste gris. Ca să vezi de unde a pornit messengerul, din grisul meu cu lapte. Apoi, laptele de pasăre. Moamăăă, aş fi dat tot nectarul şi toată ambrozia din lume pentru o porţie de lapte de pasăre. Perniţele acelea moi din albuş de ou. Tiiii, ce bunătate. Cum ciocolata apărea tare rar pe vremea aia, cu ce compensam? Cu gălbenuş de ou frecat cu zahăr. Frecam la el câte jumătate de ceas şi după aia lingeam tacticos linguriţa. Îl mâncam cât de încet puteam, să nu se termine prea repede.
Apoi, la micul dejun. Aici Mămisa era experta în stimulat imaginaţia copiilor. Prima tură, ou în pâine. Era distracţia mea preferată să iau pahare de ţuică şi să dau găuri în feliile de pâine. Păzeam cu religiozitate capacele rezultate din găurire şi le aruncam în tigaie la ordin. După care le foloseam ca să găuresc gălbenuşul. Mmmmmm. După ce ne săturam de ou în pâine, treceam pe ou semi-fiert în suportul acela de plastic de semăna cu o budă în miniatură. Îmi frecam mâinile de nerăbdare până îmi tăia cineva capacul şi apoi scotoceam cu linguriţa prin coaja oului până nu mai rămânea nimic. După care haleam şi capacul. Pizza din pâine înmuiată în lapte, cu salam şi sos de roşii. Spaghetele milaneze, dar făcute din aceleaşi ingrediente. Mâncăruri atât de simple, atât de bune şi atât de uitate. Noa, acu m-am enervat. Până într-o săptămâna fac şi mânânc câte una din fiecare cele de mai sus. Şi vin cu concluzii. Parol!

Tags: De papa, deva, dragii mei, long gone, mi-e dor