Jan 13, 09 • Uncategorized • brylu • 11 Comments »

Mi-a luat 10 ani să îmi dau seama ce îmi place atât de mult la Deva. Că nu e cel mai frumos oraş din lume. Nu umblă câini cu covrigi în coadă pe trotuare pavate cu argint şi nici nu curge din arteziene scotch single malt (da, astea ar fi variantele mele pentru cel mai frumos oraş din lume). Oamenii. Oamenii dau tot farmecul locului. De acasă până în centru fac 10 minute pe jos. Şi mai tot timpul încerc să merg pe jos. Şi niciodată nu mi s-a întâmplat să nu salut măcar 10 oameni şi cu 2-3 să schimb câteva vorbe. Deşi dau rar pe acasă, mult prea rar, Deva o să rămână întotdeauna acasă. Că mergeam în Expres, că intram la Scala, mai nou la John`s, Fischer`s, Ceapa Roşie şi, uneori, chiar şi la fiţe la Reno, nu există să nu dau de vreun prieten. Să nu am o masă la care să mă aşez şi un prieten cu care să drojdesc o berică. Şi niciodată nu e de-o berică. Întotdeauna sunt 2-3-5. După care ori ne mutăm în alt birt unde ne întâlnim cu alţi 5-6, ori mergem la careva acasă unde nu trebuie să te descalţi sau să îţi măsori cuvintele. Oamenii din Deva mă fac să mă simt acasă. De Crăciun am tras o petrecere ca în vremurile cele mai bune. În garajul lui Rică, unde acu 13 ani, proaspeţi liceeni zdrobeam pereţii în pogo-uri ascultând Nirvana. Tăt acolo ne-am întâlnit. Cu unii mă văzusem cu câteva luni în urmă. Cu alţii au trecut ani de când n-am schimbat două vorbe. “Ce faci, dar tu ce faci” şi încep seriile “mai ţii minte?”. Asta e toată revederea. Când suntem împreună, noi, gaşca de deveni, viaţa porneşte din acelaşi punct în care am lăsat-o. Fără inhibiţii, fără teama de a nu ştii ce să vorbeşti cu omul de lângă tine. Nu te gândeşti că poate nu-l mai cunoşti atât de bine, că s-a schimbat, că e un alt om. Sunt vechii mei prieteni care-mi devin noi prieteni de fiecare dată când îi întâlnesc. Ăsta e sentimentul care se numeşte acasă. N-a trecut jumatea de ceas şi prima sută de votcă şi au apărut chitările. Au apărut caietele din care silabiseam în chefurile de liceu şi în petrecerile făcute la munte. Îngălbenite, cu foi scorojite, dar cu cântecele noastre vechi. Râpa, Haiducii, Miruna, iară Râpa, dă-i şi cântă, dă-i şi te veseleşte. Am plecat pe lumină de la chef. Am căzut în gardul viu din faţa blocului încercând să-i demonstrez muierii că sunt Superman. Şi ei îi place la Deva şi pentru mine ăsta e barometru de opinie. It means i`m right.

Naşu mare, în formă, ca deobicei

Rică, Prună, Vlad, Dumi şi Sâna – cum drac să nu iasă paranghelie…

Tags: deva, dragii mei, mi-e dor, rockareli