Jan 28, 09 • Uncategorized • brylu • 2 Comments »

Suişuri şi coborâşuri. M-aş mulţumi dacă viaţa ne-ar pregăti doar atât. Dacă uneori n-ar fi cinică şi crudă. Dacă n-ar fi o curvă. Uneori cred în destin. Îmi place să cred că undeva, acolo sus, lucrurile sunt scrise pe o hârtie invizibilă, neştiută de nimeni, dar care ne guvernează existenţa cotidiană. Când eram mic, hârtia era îngeraşul, apoi era Doamne-Doamne, apoi a devenit Dumnezeu şi la final Sfânta Treime. Cei care scriu pe hârtia asta invizibilă. Dar mă întreb, oare uneori pleacă în concediu? Unde e mâna care aşterne cu penelul destinul nostru? Să îţi pierzi speranţa e cea mai mare tragedie în viaţa unui om. Atunci, de abia atunci, rămâi fără niciun fel de orizont. Nu mai ai la ce să speri. Ţelul tău a dispărut într-o mare de fum. De asta e viaţa o curvă, pentru că îţi dă speranţe, doar ca în secunda următoare să te batjocorească, să te umilească şi să te trântească la pământ. Stai jos, boule, eşti un nimic, cum îndrăzneşti să speri?

Aseară am plâns ca un copil. Am adormit cu gândul la doi tineri  care în 24 de ore au disperat, apoi au sperat, apoi au ajuns pe culmile fericirii ca finalul să îi găsească în deznădejde. Într-un gol abisal pictat în negru de aceeaşi mână crudă care le-a făurit vise cu câteva clipe înainte. Alina avea o boală a sângelui care nu permitea coagularea lui. Putea să moară dintr-o simplă tăietură, la orice mic accident. Soarta a ferit-o. A rămas însărcinată. Şi a aflat că nu poate să nască fără ajutor. Nu din partea soţului, nici din partea medicilor. Fără ajutorul oamenilor din jurul ei. Avea nevoie de un compus de trombocite care să îi sprijine sângele din corp să ducă până la capăt cezariana. Să îşi aducă viu pe lume copilul ocrotit 9 luni în corpul ei. Oamenii ăştia, care de cele mai multe ori sunt de căcat, cinici şi cruzi, au fost la maximul de înălţime la care poate ajunge un om vreodată. S-au adunat cu zecile. Şi-au dat sângele pentru viaţa unei necunoscute. S-au strâns 16 litri de sânge, mult mai mult decât era nevoie. Disperaţi cu o zi înainte, cei doi tineri au văzut cum l-au prins pe Dumnezeu de un picior. Au zâmbit, au sperat şi au început să viseze, tocmai când nu mai făceau planuri. O veche vorbă spune că “cu cât mai sus urci, cu atât mai tare vei cădea”. Îi doare căzătura. Mă doare inima. Le simt durerea şi nu pot să le-o alin. Îmi simt furia şi încerc să o exprim. Copilul lor, pentru care au făcut atâtea sacrificii, atâtea vise, pentru care au disperat şi au jubilat n-a trăit. Probabil pe hârtia lui invizibilă cineva a uitat să scrie. Dacă există un Dumnezeu, ar face bine să se revanşeze. A fost prea crud.

Bach – Air on the G string
Asculta mai multe audio Evenimente »

Tags: dragii mei, mi-e dor, trist